01. De la CRA la CMR

Prin anii ’90, comunitatea romaneasca din sudul Californiei era extrem de activa si entuziasta. Evenimentele din Romania erau in prim-planul preocuparilor, iar Nicu Popa era centrul de gravitatie al tuturor actiunilor si activitatilor de rasunet ale comunitatii. Aproape saptamanal ne adunam la la el acasa sau la sediul firmei sale ca sa punem tara la cale, sa dam comunicate sau pur si simplu sa ne acomodam unii cu altii, sa nivelam diferentele dintre noi, sa gasim puncte comune. Si astfel, prin Noiembrie-Decembrie ’97 a aparut ideea infiintarii unei organizatii a comunitatii, care prindea viata pe 10 Mai 1998 sub numele de Consiliul Romano-American. Cuvantul „Consiliu” era esential, deoarece definea mai bine decat oricare alte explicatii savante, ideea organizatiei ca o consfatuire permanenta intre romani, o „consiliere” in problemele care framantau societatea romaneasca. Printre fondatori se numarau: micul si vesnic nelinistitul Lucian Cruceanu a carui energie parea fara limita si a carui dragoste pentru CDR devenise o pasiune oarba fiind capabil sa se ia de gat si cu Papa de la Roma in apararea lui Constantinescu, si asta in contrast cu molcomul ardelean Vasile Bechis, indragostit de Eminescu, care rareori iesea din calmul lui devenit proverbial; apoi Mitica Caranfil, un intelectualul fin ca si Nicolae Rusu, cu un apetit pentru si o cunoastere remarcabila a istoriei nationale; Ion Jarnea o adevarata enciclopedie a exilului, debordand de vitalitate, intotdeauna pozitiv si cu indemnul de a nu capota chiar in fata unor momente aparent fara iesire; Tedi Lungu, intotdeauna insotit de prietenul sau Dumitru Niculete, era extrem de ponderat in discutii si intotdeauna la curent cu problemele care ne framantau pe care le corela si cu datele obtinute din mediile academice cu care venea in contact datorita si pozitiei sale de cercetator la NASA; Radu Luchian, care preluase Revista „Clipa” pe care o redacta neobosita lui sotie, Vera si care era un adevarat Mecena al comunitatii romanesti, sponsorizand nu numai actiunile organizatiei dar si echipa de fotbal a romanilor din Orange County; Liviu Petrila pastor baptist din Colton, care se intepa prieteneste pe diverse minore probleme de interpretare teologica cu evanghelistul Gabriel Bostan, un om cu sufletul mare cat o luna plina, amandoi constituind un tandem extrem de colorat si eficient in sprijinirea actiunilor noastre comune prin organizarea unor picnicuri la care se aduna comunitatea pentru a celebra evenimente importante din istoria noastra nationala; avocatul Andy Cristea, nu numai resursa noastra juridica, dar si omul care oricand isi facea timp pentru un roman aflat in nevoie; scriitorul Ioan Dan, autorul unor romane de „capa si spada” romanesti cum ar fi „Cavalerii Ordinului Basarab”, sau memorii din emigratie, un OM care si-ar fi dat si sufletul pentru cauzele romanilor. Nu in cele din urma, trebuie reamintita Elvira Opran, bucovineanca apriga de un patriotism rar intalnit, „mama” atator romani pe care i-a ajutat indrumandu-le primii pasi in viata americana. Momente cu adevarat deosebite erau acelea cand venea printre noi parintele Calciu, prietenul si „colegul” de suferinta a lui Nicu Popa si a lui Vasile Bechis din temnitele comuniste. Era remarcabil, ca niciodata nu s-a facut vreo deosebire, nu au existat momente de discomfort sau tensionate intre noi din cauza diferentelor religioase. Desi eram ortodocsi, greco-catolici, penticostali, baptisti, adventisti, eram inainte de toate romani care ardeam de dorinta de a face ceva pentru Romania, pentru a impune comunitatea romaneasca si a-i face cunoscute traditiile, istoria si valorile noastre intr-un mediu strain. De altfel, la o memorabila sarbatorire a zilei de 27 Martie, la Biserica Baptista din Colton a lui Liviu Petrila, in prezenta catorva sute de romani, a fost prezent chiar ambasadorul Republicii Moldova la Washington, Ceslav Ciobanucare a dansat si a cantat cu noi Hora Unirii. Si asta cand presedinte era Petre Lucinschi.In cadrul Consiliului Romano-American, pe langa sustinerea pe langa autoritatile americane, in conjunctie cu alte organizatii, a cauzei admiterii Romaniei in NATO, am lansat, chiar de la sedinta de constituire din Mai ’98, ideea reprezentarii parlamentare a diasporei, idee care parea o utopie, o nebunie a unor oameni lipsiti de simtul realitatii. Privind retrospectiv, pot spune ca pe undeva eram intr-adevar inaintea vremurilor, eram niste visatori cu o viziune de avangarda. Ne-a trebuit multa, foarte multa rabdare si tenacitate pentru a sadi ideea in cat mai multe constiinte. Nu pot sa nu-i reamintesc pe: Nicu Popa, Radu Luchian, Liviu Petrila, parintele Gheorghe Calciu, Gabi Bostan, avocatul Toni Popescu din Bucuresti care au accepta si au promovat acest deziderat ce avea sa se implineasca abia 10 ani mai tarziu, in 2008. In vara lui 1999, impreuna cu Nicu Popa am adus aceasta propunere in dezbaterea Campului Romanesc de la Hamilton, Canada, intr-un cadru din care n-au lipsit George Balasu, Mihaela Moisin, Zahu Pana, jurnalistii Mihai Creanga care redacta „Aldine„, Andrei Badin, Dumitru Popescu de la „Observatorul” din Canada, Mihai Gheorghiu de la „Lumea Romaneasca”, Statele Unite, Adriana Hegbeli din New York. Apoi, tot in 1999, dar in toamna am participat tot impreuna cu Nicu Popa si cu Liviu Petrila la Primul Forum al Presei Romane de Pretutindeni organizat sub patronajul Presedintiei Romaniei, prin implicarea Sandrei Pralong, consiliera presedintelui Constantinescu. Acela a fost momentul in care reprezentarea parlamentara a diasporei a devenit oficial promovata printr-o serie de actiuni pe care cei trei „P”: Petrila, Popa, Popescu le-au intreprins intr-o coordonare perfecta. La sedinta de comunicari a Forumului care a avut loc la Busteni, am sustinut proiectul reprezentarii in fata adunarii, a factorilor politici prezenti, am dat interviuri directe la televiziune si in presa romaneasca. In paralel, delegatia noastra a prezentat-o la Parlament in fata grupului parlamentar al PNTCD, dar si in cadrul audientelor pe care le-am obtinut la majoritatea partidelor parlamentare. Ideea deja incoltise si urmarea a fost conlucrarea cu institutia prezidentiala, cu Sandra Pralong la primul proiect legislativ pentru o Lege a romanilor de pretutindeni care a prevazut in final si o reprezentare parlamentara, dar consultativa, aceasta varianta intermediara propusa de prietenul meu Doru Novacovici de la UMRL avand castig de cauza. Era totusi un compromis fata de propunerea noastra considerata mult prea radicala pentru acel moment. Proiectul, desi a trecut de comisia juridica, n-a mai ajuns lege, deoarece alegerile din 2000 au schimbat structura parlamentara.In noile conditii politice din tara, impreuna cu alte cateva organizatii, printre care Centrul Cultural „Atheneum” din Atlanta condus de Smaranda Livescu, organizatie cu multa vizibilitate si influenta printre romanii din Georgia; cu ajutorul regretatului profesor Claude Matasa din Florida; cu sprijinul Centrului Eudoxiu Hurmuzachi din Bucuresti condus de extraordinarul sau director Romeo Mosoiu; Rasaritul Romanesc a lui Vlad Cubreacov; si cu ziaristii basarabeni Aneta Grosu, Constantin Tanase, Petru Grozavu  am demarat procesul coagularii altui „consiliu”, respectiv al Consiliului National Roman. Cuvantul „national” a creat ideosincrazii existand pericolul ca organizatia sa se nasca moarta. Si asa, noua formula acceptata de „fondatori” a devenit „Consiliul Mondial Roman„, desi criticile n-au incetat, dar veneau din afara.