Diaspora si Reintregirea

Societatea civila pentru reintregirea Romaniei

  • ACCESARI

    • 50,055 HITS
  • Flag Counter
  • ARTICOLE RECENTE

  • CALENDAR

    Mai 2017
    L M M M V S D
    « Apr    
    1234567
    891011121314
    15161718192021
    22232425262728
    293031  
  • ARHIVA

  • Top Posts & Pages

  • Diasporasi Reintregirea

Flashuri

Crâmpeie dintr-o altă lume

Decembrie ’45, imediat după război. Refugiați în casa părintească din Constanța, ai mei îmi așteptau sosirea. Și pe la 4 după masă a apărut spre fericirea tuturor un nou Mircea. Fratele tatei, eroul familiei, aviatorul căruia însuși Regele Mihai îi oferise medalii și titluri se prăpădise la Tiraspol luptând pentru eliberarea Basarabiei. Mai târziu, rușii deveniți stăpâni peste Constanța au hărțuit-o într-una pe mamaia. Noul prunc era reîntruparea lui Mircea Popescu și nu putea avea decât același nume.

Au trecut anii cu peregrinări dela Constanța, cu domiciliu forțat la Buziaș și la Periam în Banat și apoi la București.

Din nou iarnă grea cu mormane de zăpadă cât casa spre bucuria noastră a copiilor făcându-ne cazemate și subterane. Să fi avut vreo 9 ani? A început un zvon, care s-a transformat în teroarea unor nopți cu lumina stinsă, cu vorbitul în șoaptă, ca să nu ne audă „ei”. „Ei” care veneau noaptea și băteau în ușă. „Ei” care-i luau pe basarabeni. „Ei” care vroiau s-o ducă și pe mama, acolo în Siberia, pe unde i se prăpădiseră unchii, și mătușile, și prietenii de școală.

Facultatea. Greu de intrat, doar pe 25% din locuri. Dar apoi ce ani minunați, ce de prieteni. Și anul în care întreaga grupă, a decis să nu se prezinte la examenul de „Socialism Științific” al lui Valter Roman și s-o șteargă la mare. Ei, până la urmă nu chiar toți, dar destui, destui. Așa îmi șoptește memoria înșelătoare, deși parcă totul s-a întâmplat după examen.

Mamaia. Mamaia tinereții nebune. La „Modern” unde cânta Moculescu erau suedezii. Ah, și suedezele acelea superbe, blonde și cu ochii albaștri. Cum să le uiți! Așa o fi fost, sau sunt numai amintiri înfrumusețate peste vreme? Gil Dobrică proaspăt venit din Oltenia, se aciuise pe lângă noi. Era timid, nu-l știa nimeni. La Picadilly l-am rugat să cânte într-o pauză a orchestrei. A fost senzațional, cu vocea á la Tom Jones.

Gara de Nord devenise o vale a plângerii când am plecat la Ploiești, pentru cele 6 luni de armată. Noi baieții plângeam, fetele, doar lăcrimau. Într-o sâmbătă am sărit gardul unității ca să merg cu Albert Schuler, la București. Era distrus, îi pleca iubita în Israel. Abia am tras de el duminică noaptea să ne întoarcem. Părea că vrea să dezerteze. Mai târziu a emigrat și Albert. Pe bulevardul gării din Ploiești, ne-a prins patrula, fără învoire. Locotenentul, a oprit un taxi și ne-a atras atenția că nu ne-a văzut și nu l-am văzut. ”Am fost și eu student” ne-a spus. Probabil fața lui Albert l-a impresionat.

Delegațiile în Bărăgan, mi-au dechis dorul de libertate, de neîngrădire. Praf care se aduna irespirabil în IMS, vânt fierbinte, purici, căldură, muște. Dar ce minunate erau zările deschise, pâlcurile de arbori în depărtarea câmpului nesfârșit. Bănuiam acolo răcoarea. Aerul dogoritor făcea tractoarele să plutească unduindu-se în depărtare, într-o tăcere ireală.

La proiectare nu m-am simțit bine. Tot timpul simțeam privirea șefului de atelier în ceafa mea. Mă ajutase tata să mă transfer. A fost tare dezamăgit când am câștigat concursul la Centrul de Calcul. Dar acesta a fost singurul loc pe care l-am iubit cu adevărat. Când îl visez noaptea mă trezesc fericit.

Vineri m-am întors pe la miezul nopții. Mirosind a lavandă, tata mă aștepta. „Să-ți pregătesc ceva”. Spunea de toate și despre nimic. Dorea să fim împreună, să-mi audă vocea, să mă privească. Simțea oare? În zori m-am repezit disperat în camera de alături. ȘTIAM. Am împins-o pe mama care șoptea „S-a terminat”. Nu înțelegeam, nu, nu se putea. Acolo era tatăl meu, prietenul meu. Îi rămăsese deschis un ochi albstru, ah, atât de albastru. Cu mâna deasupra ochilor nu îndrăzneam să-i închid această ultimă privire îndreptată spre lumină, parcă așteptând să mă mai vadă odată. Nu era drept sau poate așa se cădea. I-am coborât pleoapele și pentru o clipă am simțit LINIȘTEA. Apoi lumea a dispărut pentru zile, nopți, luni. Cine mai știe. La 28 de ani am început să albesc.

Când Vladimir Sibianu a făcut cerere de emigrare în Germania, eram de câteva luni șeful exploatării. „Nu este obligatoriu să fii membru de partid, aceasta-i doar o indicație”, își motivase Mircea Manole, directorul, numirea mea pe post. Așa cum se obișnuia, secretara de partid ne-a adunat pentru a-l critica pe Sibianu. Am deschis ședința, ca șef și … i-am mulțumit colegului nostru pentru tot ce-a făcut în Centrul de Calcul – de alfel un programator de sistem de excepție – și i-am urat să aibă parte de o viață fericită acolo unde se va afla. Un moment de tăcere cu priviri în pământ, apoi unul câte unul colegii l-au înconjurat pe Vlady, cu zâmbete prietenești. Se rupsese cercul fricii, al teroarei. Peste șase luni, nu mai eram șef, dar eram EU.

Vlad al meu a făcut Hepatita C de la o analiză. A trebuit să fie internat la Colentina. Mizerie, gândaci. “Încercați să-i dați zilnic doi litri de limonadă cu miere de albine și lămâie”. Am bătut Bucureștiul plătind uneori o lămâie cu 25 de lei, alteori primind-o pe gratis, din milă. Nici restaurantele nu mai aveau. Nu se mai importa nimic. Lumea se așeza noapte la coadă pentru a apuca “tacâmuri” de pui.

Începuseră zvonurile, știrile despre destrămarea comunismului peste tot. Mă uitam la oameni pe stradă. Era ceva inconfundabil în atitudinea lor, în privirea lor, ceva care te făcea să simți frica și umilința unui popor ținut sub jug. La noi nu se putea întâmpla nimic, doar o lovitură de palat, gândeam.

La serviciu, televizorul deschis transmite cuvântarea lui Ceaușescu. Imaginea tremură, dispare, reapare. Dictatorul se uită confuz. „S-a terminat cu el” izbucnesc în fața colegilor. Nimeni nu se mai teme. După masă, alergăm în centru. Suntem pe Magheru împreună cu alte mii. Trasoarele m-au înspăimântat. Le vedeam, le auzeam pentru prima dată. Am fugit speriat. Lumea se îmbulzea. O bătrână, plângea blestemând. În fața ei o tanchetă zdrobise un om. Noaptea a trecut fără să închid un ochi. Eram laș, oare ce voi face mâine, cum voi reacționa? Mi-era silă de mine. Da, remușcarea în fața propriei lașități există, nu-i o vorbă goală.

În America n-am găsit milionarii de care tot românul vorbește. În schimb muncă și umilință. Ai fost inginer, acum ia-o de jos! Nu, nimeni nu-ți dă. Descurcă-te! Unde-i comunitatea, unde-s românii? Cine ești tu de ne pui întrebări?

Oare se poate schimba ceva? Nu știu, dar voi încerca.

3 răspunsuri to “Flashuri”

  1. […] Flashuri […]

    Apreciază

  2. Dorin said

    Mondo cane…

    Apreciază

  3. Radu Humor said

    Acum te înţeleg mai bine…..

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: