Stăpânul clipei

27 Februarie 2014 Ieri, unul dintre colegii mei de la serviciu a murit subit. Pentru a-şi serba cei 69 de ani pe care urma să-i împlinească, îşi programase o vacanţă în Hawaii. N-a mai apucat vacanţa şi nici măcar n-a mai apucat să-şi petreacă vreun an la pensie, a murit întorcându-se spre casă după o zi de muncă, în maşina pe care o conducea. O comoţie cerebrală, şi asta a fost. Dumnezeu să te odihnească, Larry! M-a afectat profund semnificaţia acestei scurte clipe de viaţă care, fără niciun semn, îţi curmă vise, speranţe, dorinţe neîmplinite, planuri neterminate. A fost poate un semn care m-a hotărât să renunţ la serviciu şi să-mi petrec în liniştea pensiei anii care mi-au ramas. Mai mult, deşi propus şi inclus pe o listă de candidaţi europarlamentari, am decis să mă retrag şi totodată să refuz orice posibile alte funcţii publice sugerate. Viaţa, atâta cât voi mai avea putere s-o duc, mi se pare mult mai preţioasă decât orice ambiţii iluzorii că la vârsta asta aş mai putea lupta să schimb o lume care nu mai este a mea, ci este a unei alte generaţii. Am făcut-o mulţi ani, uneori cu succes, de multe ori ieşind învins. Am luptat cot la cot cu cei cu care am împărtăşit un crez, am luptat prin scris atunci când foştii mei camarazi de drum n-au mai crezut în mine alăturându-se altora pe un drum diferit. Am obosit să mai navighez pe o mare înfuriată cu valuri de ură, de neînţelegere, de dezbinare fără speranţa de a vedea ţărmul lumii româneşti împăcată şi unită pe care am visat-o. De aceea, dacă Dumnezeu nu hotărăşte altfel, încerc să-mi aleg momentul despărţirii, amăgindu-mă arogant că eu aş fi stăpânul clipei pe care însă doar El o hotărăşte. Adio serviciu, adio activitate publică!