Decizie sau ezitare?

2 Aprilie 2013 Cu relativa detașare a unui membru al societății civile, evoluțiile de pe scena politică românească îmi dau senzația unui spectacol jucat de actori, nici profesioniști, nici maturi, dar care prin implicațiile amatorismului ridicat la rangul de politică de stat, reușesc trista performanță de a crea un climat instabil de dezvoltare a societății românești. Nu este vorba doar de un anume personaj care se precipită impulsiv să facă observații, să anunțe schimbări, „modificări esențiale” sau să ia decizii necumpănite, ci este vorba de întreaga noastră clasă politică care nu reușește să găsească modalitatea optimă pentru a pune România pe cursul firesc de dezvoltare. Schimbarea politică de anul trecut a reînviat speranțele că o majoritate confortabilă va reuși să stabilească și să conducă țara cu fermitate, spre stabilitate și progres. Și totuși, primele semne de amatorism și incoerență ale acțiunilor au apărut în momentul în care s-a vehiculat ideea aducerii la guvernare tocmai a UDMR-ului care crease o stare de nemulțumire a majorității românești prin presiunile cu evident caracter revizionist și iredentist. Acest moment a dat impresia producerii primelor fisuri ale coaliției câștigătoare. Bâlbâielile noii puteri au continuat prin actul, necesar sau nu, dar precipitat și complet nepregătit al suspendării unui președinte nepopular. S-a declanșat un adevărat război psihologic provocat de propaganda anti-românească a unor reprezentanți ai vechii puteri. Urmarea imediată a fost asediul internațional al României de niște eurocrați care au profitat de situație pentru îngenuncherea administrației române. Presiunea externă s-a materializat prin abordarea stângace a relațiilor cu instituția prezidențială văzută, de majoritatea românilor, ca o frână a democratizării României și nu ca un element de echilibru. Un așa numit act de coabitare a produs alianței o altă fisură, cu urmări clar defavorabile pe termen lung pentru una dintre componentele sale. Și, nu în cele din urmă, retractarea poziției privind asumarea și realizarea unor acte necesare reformării justiției au cauzat un nou deficit de imagine și de tensionare a relațiilor în coaliția puterii. Cel puțin din punctul de vedere al societății civile, această oscilare prin expunerea publică a unor intenții de guvernare, fără o pregătire prealabilă a respectivelor proiecte, urmată de retractări ulterioare, constituie o dovadă de imaturitate, poate izvorâtă și din lipsa de experiență, dar extrem de periculoasă prin erodarea încrederii publice. În plus, subordonarea absolută a oricăror acte de guvernare aparatului birocratic european, aflat în derivă, devine lipsită de orice fel de logică, cu atât mai mult cu cât acest aparat decizional european trece printr-o gravă criză de autoritate. Într-adevăr, doar o treime dintre europeni mai au încredere în instituțiile UE și 57% consideră că moneda euro este un lucru rău pentru economia națională, conform sondajului „Transatlantic Trends 2012”. Și este normală apariția euroscepticismului tot mai accentuat, dacă „performanța” acestor instituții a fost de a aduce economia continentului la o criză fără precedent. Spre exemplificare, PIB-ul european a înregistrat o scădere de 0,5%, însăși PIB-ul Germaniei contractându-se cu 0,6%, concomitent cu o rată a șomajului care a atins cota alarmantă de 10,9% în spațiul UE și de 12% în zona euro. De altfel, activitatea industrială a IMM-urilor a scăzut constant până la 46,8%, iar exportul până la 48,7% (sub bariera de 50% dintre contracție și expansiune). În contrast cu aceste date sumbre, PIB-ul României a înregistrat totuși o ușoara creștere de 0,2%, iar exportul României, o creștere de peste 5%. Pe de altă parte, cu doar 6,7% (în scădere de la 7,3% un an în urmă), rata șomajului este inferioară nivelului european, țara noastră fiind printre singurele 6 țări în care această rată a scăzut în ultimul an. Atâta timp cât depășim (în mod pozitiv) „etaloanele” șomajului european și al ratelor de dezvoltare europene, nu cred că este normal ca parlamentul României și implicit guvernul țării să aștepte doar semnalele Bruxelles-ului pentru a legifera și a decide măsurile de dezvoltare națională. Întrebarea pe care guvernanții României trebuie să și-o pună este: “Oare niște funcționari ai UE, chiar dacă reprezintă instituții europene, au capacitatea și legitimitatea de a ne impune măsuri și reguli care s-au dovedit falimentare la nivel european, inclusiv pentru țări cu economie dezvoltată?” Poate este timpul să părăsim atitudinea de oi speriate și să ne desprindem de sub tutela de loc prietenoasă a eurocraților incapabili, de la Bruxelles. Iar, dacă tot se vorbește de coabitare, poate n-ar fi rău să existe doar relații de coabitare, bazate pe respect, cu aceștia, nu de subordonare absolută. Credibilitatea și seriozitatea unui guvern nu se măsoară prin declarații publice aruncate continuu populației, timp de 24 de ore, prin intermediul massmedia. Sistemul “planului cincinal” de fixare pompieristică a unor termene irealiste pentru îndeplinirea unor măsuri sau acțiuni lipsite de analize făcute cu profesionalism și răbdare, va duce, mai devreme sau mai târziu, la retractări, la ezitări, la erori și, în cele din urmă, la prăbușirea încrederii interne și internaționale. Să nu pierdem din vedere că performanțele guvernului român au o uriașă influență și în relațiile cu Basarabia, putând duce, în caz de slăbiciune, la fenomene de defetism printre românii basarabeni. Concomitent, indecizia guvernamentală conduce la slăbirea autorității și poate crea un mediu favorabil acțiunilor interne de forțare a autonomiei pe baze etnice, cu ajutorul posibil al unor forțe externe.