Destin de emigrant

12 Iunie 2021 = Emigrantul – destin neîmplinit = Uitându-se pe fereastă, pe iarba proaspătă a pajiștei verzi dintre case, văzu doi copilași, să fi avut vreo cinci ani, care ba scormoneau ceva în iarbă, ba se jucau cu mingea. Și totul se petrecea sub supravegherea unei fetițe de 10-12 ani, un fel de soră și mamă în același timp. Era un spectacol care se repeta la fiecare sfârșit de săptămână, uneori fiind îmbogățit cu noi acte interpretate de copii mai mari care jucau fotbal. După zeci de ani petrecuți într-o Californie supra aglomerată, cu oameni ocupați, mereu în alergătură pentru asigurarea zilei de mâine și cu locuri de joacă în locuri publice, vederea unor copii jucându-se pe lângă casă împreună cu cei ai vecinilor, îl tanspuseră în locul țării din care emigrase. Își aduse aminte cu nostalgia distanței în timp și spațiu de ultimile zile dinaintea plecării, sau poate erau zilele dintotdeauna care deja erau rutina altei vieți. Spațiul dintre blocuri răsuna de vocile copiilor veniți de la școală, în timp ce mamele care-i supravegheau sporovăiau cu un ochi atent, gata să facă ordine sau să intervină. Gândindu-se la acele momente, timpul îl transportă mai departe, la copilăria lui petrecută cu peste jumătate de secol în urmă când blocurile încă nu se născuseră, când pe străduțele liniștite joaca nu era doar o ocupație de sfârșit de săptămână și când strada se transforma în teren de joacă, în spațiul minunat în care se înnodau prietenii pentru o viață. Ultimile zile înaintea plecării spre un tărâm îndepărtat, cunoscut doar prin prizma filmelor pe care le privea la televizor până noaptea târziu în timp ce ceilalți se culcaseră, deveniseră un calvar. Se uita la viața descrisă holywoodian în imaginile de pe ecran pentru a înțelege lumea nouă care se profila pentru viitor, dar această fereastă era un motiv în plus de spaime prin imaginile proiectate ale necunoscutului. În singurătatea nopții, sufletul i se topea în lacrimile care-l sleiau de puteri trimițându-l în cele din urmă la culcare. ***** Dar odată ajuns în lumea din spatele ecranului, spaimele închipuite au devenit realități greu de suportat pentru el, cel obișnuit cu un sistem paternalist care-i dicta fiecare pas și care îi lua în schimb orice responsabilitate de pe umeri, inclusiv aceea de a-și decide destinul. Brusc, s-a trezit că trebuie să gândească și să hotărască singur în prezentul imediat în care grija supraviețuirii îi acapara orice preocupare, dar îi adâncea dorul, până la durere fizică, de locurile părăsite. Învăța să gândească viața în alți termeni, învăța să-și asume responsabilități, se încadra treptat unei noi mentalități. Trăia o ciocnire a mentalităților pentru care nu era pregătit. Pentru prima dată a înțeles adevărata valoare a banului ca mijloc de supraviețuire, dar pierduse noțiunea valorii timpului pe care-l petrecea pentru muncă, cât mai multă muncă, singurele noțiuni reale ale supraviețuirii în această perioadă de tranziție. Apoi, oboseala cronică până la epuizare, îl făcu să realizeze că valoarea banului împreună cu experiențele accumulate constituiau cheia eliberării din robia muncii peste fire și saltul spre o oarecare normalitate. După un sfert de veac, când își dădu demisia ca să iasă la pensie și să se mute tocmai pe partea cealaltă a continentului, ritualurile unei vieți liniștite aflate brusc în fața provocării unei noi schimbări îi readuseră vechile spaime. Era mai stăpân pe el deoarece el își pregătise viitorul, dar, deși durerea despărțirii era atenuată, știa că va rămâne cu o altă cicatrice pentru restul vieții. Cu sufletul rănit de atâtea despărțiri de cei dragi sau de locuri care au fost pietre de hotar ale existenței sale, cu puterea de regenerare scăzută în timp de cicatricele-memorii, simțea că sorocul începe să i se apropie. ***** Și atunci, se gândea tot mai mult la întoarcerea definitivă acasă, în locul unde-și avea rădăcinile, în locul de unde-și începuse peregrinarea prin depărtate ținuturi. Dar asta însemna o nouă rupere de rutina ultimului sfert de veac și întoarcerea la o mentalitate de care se dezobișnuise atât de mult încât i se parea acum primitivă și intolerantă, deși era mentalitate poporului său care-i ghidase destinul vieții anterioare. Inima îi bătea în ritmul patriei pe care o păstrase în memorie, deși el se mișca în ritmul noilor realități ale prezentului. Patria o trăia, în două timpuri diferite dar suprapuse, trăia în memoria idealizată a spațiului nativ, dar în același timp trăia în realitatea, așa cum o percepea, aceluiași spațiu aflat în schimbare pentru recuperarea întârzierilor de dezvoltare. Și deasupra realității palpabile, simțea impactul haosului mentalului social. Cu sufletul sfâșiat, între incertitudinea viitorului, cât i-a mai rămas, și mentalitatea diferită a trecutului, emigrantul trăia debusolat undeva într-un spațiu al nesiguranței și dejnădejdii posibilei neadaptări prin întoarcerea la matcă. Dezvoltarea paralelă între el, omul patriei sale crescut strict în tiparele mentalității neschimbate de zeci de ani ale unei generații și el, emigrantul patriei sale nevoit să se adapteze altei mentalități pe care inerent a ajuns să le compare, în bine și în mai puțin bine, l-a adus în ipostaza nedorită de a pluti în derivă între dorința reîntoarcerii și frica revenirii acolo unde nu mai este casa lui. Tot mai des, îi reveneau mereu, și mereu în minte, două strofe ale lui Neil Diamond (*) în care regăsea întreaga dramă personală a emigrantului care, odată ajuns aproape de sfârșitul ciclului vieții, înțelege că destinul său este și va rămâne neîmplinit: L.A’s fine, sun shines most of the time And the feeling is laid back Palm trees grow and rents are low But you know I keep thinkin’ about Making my way back. Well I’m New York City born and raised But nowadays, I’m lost between two shores L.A.’s fine, but it ain’t home New York’s home but it ain’t mine no more. ====== (*) Neil Diamond – „I am …I said”