Diaspora si Reintregirea

Societatea civila pentru reintregirea Romaniei

Prunii

S-au uscat prunii

Cocârjată ca un trunchi de salcie îndoit peste luciul apei, ţaţa Victoria scoate chiote de bucurie la sosirea caruţei cu oaspeţii de la Bucureşti.
Nea Ghică sobru, cu ochii stralucind însă de aceeaşi mândrie că, iată din tot satul, la ei vine conaşul Grigore, se coboară demn din prispa casei mici să ne zică bun venit.
Sar fericit din căruţa care ne-a zguduit de la Stâlpeni la Poieniţa, uit să zic săru’mâna şi mă reped în curtea prăfuita să văd viţelul care suge de la vaca bălţată din grajd. Ţaţa Victoria zbiară mustăcind: „Şezi drace că sperii viţelul”, dar dracul de numai şapte ani nu aude şi dupa ce chiuie la viţel de-l bagă în boală, iar vaca se smuceşte şi tâşneste afară din grajd ca turbată, aleargă prin livada de pruni tocmai la nucul bătrân cu doua tulpini de pe malul râpei. „Opriţi-l doamnă învăţătoare că-şi rupe gâtul” mai apucă bătrâna speriată să-i ceară ajutor mătuşii care râdea şi plângea de bucuria revederii. Dar nimic nu-l opreşte pe copilul in pantalonaşi scurţi, care în drum mai rupe şi câteva prune brumării de alea lungi şi tari şi apoi se trânteşte să le înfulece fericit pe iarba moale şi plină de flori galbene şi albastre, uitându-se la cerul pe care norii alunecă într-o tăcere ireală.

Doamne, tare fericită-i vremea inocenţei. Astăzi şi ţaţa Victoria, şi nea Ghică, şi „doamna învăţătoare”, verişoara mamei, şi conaşul Grigore, bunicul se odihnesc în cerul acela albastru al copilăriei fără griji.

Nu ştiu cum a fost satul de dinnaite de război, dar când am auzit zilele trecute că ţăranul din perioada interbelică nu putea fi la fel de fericit ca cel de acum care “s-a modernizat”, deoarece are şi dispensare peste tot, şi nu ştiu câte şcoli, sau aparate de radio, amintirile despre Poieniţa anilor ’50, au ţâşnit la lumină.
Departe de lumea modernă, în satul acela fără lumină electrică aşezat pe râul Bratia, l-am ascultat pe George Vraca în „Regele Lear” la radioul pe baterii al şcolii satului.
Fără dispensar, la 78 de ani nea Ghică era mare cât un munte şi abia seara se aşeza în cerdac trudit să pufăie ţigara. În casa mare stătea verişoara mamei, “doamna învăţătoare” cu soţul, profesor de matematică şi mare iubitor de literatură. Refugiaţi din Basarabia cotropită, aruncaţi de viaţă tocmai în acest sat rupt de lume şi atât de sărac încât nici colectivizarea şi nici lumina electrica nu pătrunseseră, cei doi au pus umărul gospodăreşte să refacă şcoala satului dărăpănată după război.

Erau fericiti ţăranii din Poieniţa? Nu vorbeau niciodată de fericire, poate că nu puteau s-o definească, dar erau mulţumiţi cu făcutul oalelor pe care le schimbau pe porumb, cu laptele proaspăt muls aburind din ugerul vacii, cu puzderia de găini, cu ţuica de prune „de Piteşti” făcută în hambarul din spatele grădinii de zarzavat. Odată nu i-am auzit supăraţi, sau bombănind. Poate doar împotriva porcului care mai scăpa câteodată prin ţarcul cu dovleci şi zarzavat.
Îmbrăcaţi cu camaşă alba, curată şi cu haine negre, bărbaţii urmaţi de femei se duceau duminică de duminică la biserica de dincolo de gârlă, iar când popa venea cu sfinţitul, femeile făcând temenele se întreceau în a-l ademeni să le calce lor mai întâi pragul înaintea celor de peste drum. Era singura concurenţă şi moment de mîndrie.
Ei, sigur şi faptul ca „dom’ învăţător” stătea în casa lui, îi adusese lui nea Ghică o aureola de om important al satului. Fetele se înghesuiau să le fie naş de nuntă, că deh, totdeauna venea şi „Domnu învăţător” şi poate mai picau şi oaspeţi de la Bucureşti. Nu, nu pentru cadouri, nu de astea aveau nevoie, ci pentru cinstea de a fi onoraţi.

Ani de zile au trecut până am dat o raita în Poieniţa copilăriei. Drumul de la Stâlpeni până sus în munte se asfaltase, stâlpii de lumină electrică mărgineau drumul, dar uliţele tot prăfuite şi pline de hârtoape. „Dacii” se înşirau pe lângă mai toate casele, că doar Colibaşiul era cel care atrăsese ca un aspirator pe toţi flăcăii satului. De pe ulucele putrezite ale gardurilor dispărusera ulcelele şi ulcioarele de lut, case noi într-un amestec ciudat de arhitectură ţărănească cu cea văzută prin mahalalele de margine de oraş îţi zgâriau ochiul, curţi complet betonate concurau glodul de pe uliţă.
Odată cu cei care dispăruseră, dispărut era farmecul şi viaţa satului tradiţional. O fi bine, o fi rău?

M-am oprit in faţa porţii cu puţ cu cumpănă. Casa lui nea Ghică ii rămăsese nepoatei, Ileana cu care mă zbenguiam vară de vară prin poienile de la poala pădurii.
Scoarţele, covoraşele tradiţionale de pe pereţii din dreptul patului fuseseră înlocuite de cadâne furate în goana cailor arăbeşti. Îşi vedea bărbatul la sfârşit de săptămână, uneori şi peste săptămână când venea de la fabrică. În rest se ocupa de curte, de copii … era altceva decât familia lui nea Ghică sau a învăţătorului Gheţu. Cine sa mai stea in tihna serii sa pufăie din tigară pe prispă?

“Cum e viaţa Ileană?” “Eh…”.
“Vaca?” “Grajdu-i garaj”
“Livada?” “S-au uscat prunii”.

Un răspuns to “Prunii”

  1. […] Prunii […]

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: