Război hibrid

4 Martie 2017 În cele ce urmează doresc să atrag atenția asupra posibilității apariției unui război hibrid în apropierea imediată a granițelor Uniunii Europene. Personal cred că în această perioadă de incertitudine asupra viitorului UE, Moscova analizează și ia în considerație pregătirea condițiilor pentru declanșarea unui război hibrid în cea mai uitată regiune din Europa, Basarabia. Într-adevăr, Uniunea Europenă trece prin mari frământări privind însăși forma sa de organizare sau chiar existența sa. În Franța, sub bagheta sistemului (establishment) se duce o luptă cu lovituri sub centură aplicate diverșilor candidați prezidențiali pentru a fi favorizați tocmai favoriții continuității sistemului. În plus, analiștii politici prevăd zile grele pentru viitorul președinte, oricare ar fi, din cauza situației precare socio-politice a țării. În Germania, motorul principal al Uniunii Europene, tensionarea relațiilor cu Turcia, în contextul unei enorme comunități de turci pe teritoriul țării, ca și evidenta stare de discomfort în relațiile cu un nou președinte la Washington criticat vehement încă din perioada premergătoare alegerilor din Statele Unite de toate forțele politice germane, nu creează perspective favorabile unei poziționări avantajoase pe plan extern pentru Germania. La aceasta se adaugă și relativa poziție dură în raport cu Rusia în problema, mai ales a Crimeii, de fapt în încercarea de forțare a Moscovei la compromisuri privind reducerea facturilor pentru gazul pe care-l primește. Pe de altă parte, în cadrul UE, Germania încearcă să-și impună poziții de forță în raport, mai ales, cu noii membri din Europa de est, creind astfel animozități și neîncrederea acestora în onestitatea Berlinului. Iar printre măsurile extrem de nepopulare se numără atât scoaterea castanelor din focul migranților invitați cu atâta generozitate de cancelarul german să invadeze Europa, cât și propunerea ca UE să funcționeze în mai multe trepte sub conducerea Germaniei, Franței, Luxemburgului și Olandei. Am vaga bănuială că și aici este vorba de o cacialma, respective de forțarea ”solidarității europene” a preluării cotelor de emigranți prestabilite, în schimbul renunțării (formale) la Europa în mai multe trepte. Pe plan intern, politica criticată a Angelei Merkel a dus la o creștere a șanselor socialiștilor germani, deci o altă problemă care afectează coerența și predictibilitatea politicii externe germane. În România, permanentele dispute atât la nivel institutional, Președinție, Guvern, instituții de forță fiecare căutându-și dreptatea prin alte zări, cât și manifestațiile, probabil, bine manipulate ale unei părți turbulente a societății civile, contribuie din plin la slăbirea actului de guvernare și al autorității statului pe plan internațional. Această situație în plan European, la care se adaugă și o animozitate crescândă la adresa lui Trump a europenilor puternic influențați de propaganda rusă, constituie premize pentru o poziționare definitivă și oficială a Rusiei în enclava din Transnistria și crearea unui nou Kaliningrad la Marea Neagra, în coasta sud-estică a UE. Cu un președinte pro-rus la și anti-european la Chișinău, gata oricând la un compromis cu Moscova, inclusiv de cedare a Transnistriei sub o formă sau alta și sub protecția ”forțelor de pacificare” ruse existente pe teritoriul lor, oficialitățile de la Tiraspol au trecut deja la o primă provocare fățișă prin decizia de arborare a steagului Rusiei pe clădirile oficiale. Pe acest fond, conducerea fără dinți de la Chișinău, în condițiile unei fărâmițări devenită proverbială a opoziției, este și va fi incapabilă să răspundă adecvat unui ”scenariu Donbas”. Sigur, prin eliberarea din aparatul guvernamental al fostului ministru patriot al apărării de la Chișinău, Anatol Șalaru, se creează, în acest al doisprezecelea ceas, premizele creerii unui partid național românesc și unionist care să coaguleze rezistența politică internă, chiar dacă aceasta este încă pasivă și aflată în degringoladă după câștigarea președinției de către Igor Dodon. Dar, realitatea este că orice s-ar întâmpla dincolo de Prut, România ca membru NATO și UE nu se va implica. Aceste apartenețe reprezintă un bun pretext pentru conducerea de la București de a-și continua, într-o veche tradiție de diplomație dictată de alții, politica de ”ajutorare” doar verbală, declarativă a conaționalilor din acest teritoriu abandonat. Într-adevăr, la o lună după ce declarase că ”Niciun petec de pământ românesc nu va mai fi înstrăinat”, Ion Antonescu își justifica actul cedării Cadrilaterului, spunând că ”Pentru un mic teritoriu cedat, am câștigat un mare prieten și aliat (Germania nazistă n.a) dar și un vecin de nădejde (Bulgaria n.a)”. Oare? O asemenea politică a cedărilor intereselor naționale a devenit un blestem al politicii externe și al diplomației românești care ne urmărește până în zilele astea. În 2014 propuneam varianta creerii unei forțe diplomatico-politico-militare de descurajare la nivelul Mării Negre, adică la una dintre granițele de Est ale Uniunii Europene considerată ca extrem de vulnerabilă. Amănuntele pot fi citite în „Peace Initiative” (https://mipopescu.wordpress.com/12-ue-si-nato/peace-initiative/). Sigur, astăzi datele problemei s-au mai schimbat prin apariția unui președinte pro-rus la Chișinău. Din păcate, în acel moment nu a existat o entitate civilă sau politică care s-o preia, s-o analizeze și să avanseze o variantă măcar autorităților române. Totuși, rămân la părerea că soluția dezvoltării unei baze maritime militare puternice la Mangalia are niște avantaje importante ce merită studiate, de la dezvoltări economice prin implicări ale întreprinderilor românești, până la asigurarea unui front defensiv de descurajare atât pentru România cât și pentru Europa. Afirmația ironică, dar corectă din punctul de vedere al ”Convenției Internaționale de la Montreux”, că ”ar trebui să cucerim strâmtorile” ca să putem avea o bază cu forțe navale militare internaționale, ar putea fi ocolită, la început, printr-o permanentă rotire a navelor, iar ulterior prin modificarea acestei Convenții devenită anacronică. Spun acest lucru, deoarece Convenția a fost semnată în 1936 înainte de război într-o altă conjunctură istorică și numai de câteva țări: Turcia, Franța, URSS, România, Grecia, Anglia. Nu știu dacă există vreun instrument prin care acest document poate fi denunțat de una sau mai multe semnatare, dar cred că România are datoria să facă eforturi diplomatice, mai ales că printre semnatari nu figurează și alte țări riverane ale Mării Negre cum ar fi Ucraina – desigur interesată – și Bulgaria. În plus, condițiile, să le zicem, tehnice, prevăd tonaje ale navelor total depășite față de performanțele actuale, Rusia fiind singura mare putere căreia i se permite, conform Convenției, să-și plimbe portavioanele prin strâmtori. Practic, fără o reevaluare și o nouă Convenție, Marea Neagră este și va rămâne un lac rusesc, după cum afirma Traian Băsescu, iar România este practic lipsită de apărarea adecvată a acestei granițe. Dar care ar fi soluția pentru a pune presiune ca ”scenariul Donbas” să nu aibă loc … încă? În opinia mea, tratatele bilaterale cu Statele Unite și Marea Britanie trebuie să constituie punctul forte al strategiei și diplomației române, chiar prin rezistența la eventualele presiuni ale Berlinului sau Bruxelles-ului. O prezență pronunțată economică și militară americană în zonă poate schimba complet configurația geopolitică și poate crește rolul de lider regional al României și de membru influent al UE. Spun asta deoarece, în momentul de față, România nu mai are ce pierde, fiind, se pare, total izolată și marginalizată pe plan european și supusă presiunilor pentru acceptarea unor compromisuri deloc în consonanță cu interesele naționale.