Democrația autistă

NOTĂ: Domnul Ion Măldărescu mi-a sugerat, și sunt absolut de acord, că este mai adecvat termenul de ”democrație neo-liberală” pentru a face distincția cuvenită față de clasica doctrină liberală. 10 Octombrie 2015 DEMOCRAȚIA AUTISTĂ Autismul, o boală cumplită și incurabilă se manifestă prin izolare și dezinteres față de mediul înconjurător,  printr-o trăire în afara mediului social și prin respingerea comunicării inclusiv prin manifestări violente. Din enumerarea trăsăturilor fundamentale ale bolii și ale modului în care se manifestă, așa zisa democrație românească poate fi numită fără reticență ca fiind o „democrație autistă„. Există totuși o imensă deosebire între boala nedorită și neprovocată a unor biete ființe umane și acțiunea intenționată și dirijată a politicului pentru crearea unui sistem politic care afectează în mod voit, deci vinovat, viața socială a unei întregi națiuni. În România, democrația s-a dezvoltat și a devenit o formă fără fond în cadrul căreia reprezentanții poporului, odată aleși, încetează să-i mai reprezinte pe alegători. Forma aceasta de așa zisă democrație a reprezentării prin liste politice, deci nu prin reprezentarea individuală, conduce la lipsa de responsabilitate față de popor. În schimb asistăm la o responsabilitate în afara mediului social, manifestată prin loialitatea față de partid pentru promovarea și apărarea intereselor politice ale acestuia sau ale unei minorități clientelare. Democrația ca putere a majorității se transformă în dictatura minorității. Și, după cum vom vedea, nu este singura formă de dictatură a minorității care subjugă interesele majorității. Nu este exagerată afirmația că această formă sui-generis de democrație, exercitată atât în Parlament cât și în actul de guvernare, suferă de autism, atâta timp cât manifestările sale corespund simptomelor bolii descrise mai sus. Într-adevăr, demonstrând dezinteres pentru societate, aleșii se izolează de mediul social și resping ostentativ și arogant comunicarea și dialogul cu alegătorii chiar atunci când aceștia ajung la limita răbdării în urma unor acte de guvernare care încalcă așteptările și drepturile majorității. Singura preocupare la vârf este războiul între camarilele politice și tocmai de aceea, ”aleșii” se înregimentează politic și interesat unor forțe externe la care caută sprijin în lupta politică internă, devenind ”coloana a V-a” a diverselor ”internaționale” din Parlamentul European. La fel ca în perioada antebelică, prin aceste ”cârtițe politice”, adevărați colaboraționiști (în Franța au fost judecați și condamnați ca trădători ai națiunii), viața politică internă este subordonată intereselor puterilor străine în scopul dizolvării statelor naționale și înglobării lor într-o structură suprastatală de tip imperial. Și astfel, interesele majorității, adică ale poporului, sunt jucate la ruleta politică, acceptându-se deciziile externe care au ca finalitate slăbirea actului de guvernare, abandonarea intereselor națiunii și cedarea suveranității țării. De aceea, nu este greu de înțeles că izolarea față de societatea internă și acceptarea directivelor externe de către cei aleși să administreze România pe bazele democrației, conduce la creșterea unei rezistențe anti-sistem și, implicit, la fenomene de contestare și șubrezire a autorității actului de guvernare. Tocmai de aceea, pentru menținerea la putere, guvernanții caută sprijin pentru ”democrația autistă” națională în ”democrația neo-liberală” europeană care încearcă să transforme însăși bazele sociale, politice și culturale ale Europei. DEMOCRAȚIA NEO-LIBERALĂ La nivelul UE, factorii de conducere ai acestei entități politice difuze nu sunt aleși ci sunt numți din cadrul coteriilor politice. Și atunci, este normal că de la o UE văzută ca sursa democrației europene, și o uniune de state naționale suverane, s-a ajuns treptat la forme de conducere abuzivă cu schimbarea regulilor în timpul jocului și cu cereri fățișe de limitare până la eliminare a suveranității naționale pentru acceptarea, sub amenințări de tip Vishinsky, a unui federalism european. S-a ajuns cu isteria federalismului european până acolo încât președintele Franței, François Hollande, sub privirile admirative ale Angelei Merkel, cancelarul Germaniei, să afirme în fața Parlamentului European că ”sfârşitul Europei va înseamna revenirea la frontierele naţionale,(…) revenirea la populism și naționalism” și că ”că naţionalismul înseamnă război”. Chiar asta să fie cauza războaielor, domnule Hollande? Istoria a consemnat că tocmai încălcarea independenței și suveranității statelor naționale de țări cu pretenții imperiale ca Germania înfrățită cu Rusia, căreia astăzi, cancelarul german, dna. Merkel îi face din nou ochi dulci, a fost nu numai cauză de războaie, dar și de holocaust, genocid și destabilizare mondială. După câte se vede, astăzi, președintele Franței, strigând ca hoțul care vrea să i se piardă urma:”Prindeți hoțul!”, susține o Germanie din ce în ce mai agresivă, care tinde să repete istoria distrugerii statelor naționale printr-un nou pact ruso-german sub ”arbitrajul” unei Franțe la fel de inconștiente și neputincioasă ca cea care a arbitrat cândva ”Pactul de la München”. În aceste condiții, conducătorii numiți, nu aleși ai UE vorbesc în mod ipocrit de valorile europene și lansează o doctrină, pe care aș numi-o ”democrația neo-liberală” menită să înlocuiască valorile naționale și tradiționale prin valori ultra-liberale care nu sunt nici ale majorității populației dar nici ale altor curente ideologice din Parlamentul European. Radiografia acestei ”democrații liberale” arată că în interiorul ei se dezvoltă cancerul anti-democrației, adică ”dictatura minorității” sub deviza ”protejarii drepturilor”. Prin această inocentă deviză se implementează obligativitatea asigurării de drepturi suplimentare pentru minorități, care vin, de multe ori, în coliziune cu valorile și drepturile majorității și constituie un prim pas primejdios în direcția instaurării dictaturii în societate. Marea întrebare este dacă în UE, noua ”democrație liberală” având tendința de a se transforma în dictatură, mai constituie o ”valoare europeană”. Răspunsul pare să fie NU, deoarece din amestecul acesta exploziv dintre ”democrația neo-liberală” europeană și ”democrațiile autiste” naționale se naște embrionul dictaturii continentale, prin pașii mărunți ai dictaturilor minorităților. Spre ce ne îndreptăm? Cele două forme de ”democrații” au nevoie una de alta pentru atingerea scopului final, o Europă imperială cu un singur centru de decizie și fără state naționale. Mergînd în această direcție vom vedea sfârșitul unei Europe a democrației și o înviere a unei Europe dictatoriale, iar România ”democrației autiste”  își va vedea sfârșitul ei ca stat național. Ca un ultim avertisment, nu trebuie uitat că impunerea ”democrației neo-liberale” în țările non-europene și non-seculare ultra-conservatoare în care baza o constituie societățile religioase, prin incitarea la revolte, cum a fost ”Primăvara Arabă”, a adus în pragul colapsului, nu numai țările respective, dar chiar și Europa. Amestecul de culturi sub deviza multiculturalismului duce inevitabil la alterări culturale, la destructurări sociale și, în final, la distrugere.