Zimnicea

Este Noiembrie, sfârșit de Noiembrie cu cer de plumb, lapoviță, vânt rece. Mă scol pe la trei ca să am timp să ajung la gară să iau trenul de navetă spre Zimnicea. Aglomerație mare până la Alexandria de unde mai departe pleacă un tren local, parcă rămas din secolul trecut. Însfârșit pot să mă așez pe o bancă tare, de lemn, ca să trag un pui de somn între tranca-tranca de la o haltă la alta. Pe la șapte dimineața este încă întuneric, iar locomotiva pufăie obosită la intrarea în gara de la capătul lumii la care un bec chior arde ca semn al civilizației. Cobor pe micul peron al unei gări mici pitită între pomi, plini de ciori, care înconjoară clădirea și o iau la picior spre sediul șantierului. După formalitățile de prezentare, am răgaz și împreună cu un inginer mic de statură și grăsuț, dar jovial, prea jovial pentru mine sculat la trei dimineața, plecăm să luăm o cafea la cofetăria din piața centrală, cu un părculeț în mijlocul căruia se află un monument dedicat eroilor din Zimnicea morți în război. Intrăm într-o încăpere rece, mirosind a sulf de la cărbunii abia puși să ardă în godinul așezat intr-un colț. – Două cafele și două prăjituri, comandă Dumitru. – Să trăiți, domnu’ inginer. După vreo zece minute vin cafelele aburinde și cele doua prăjituri. Cafelele erau, desigur, o fiertură de ”nechezol” foarte dulce, așa cum se servea cam în toate locurile în acea vreme de lipsuri și economie generală. Dar, căldura băuturii, a acelei băuturi, era exact ce-mi trebuia după oboseala drumului și după frigul care-mi pătrunsese în oase pe drumul de-alungul singurei străzi, sau a ceea ce se putea numi stradă principală, de la sediul șantierului de lînga gara aflată tocmai în celălat capăt al orașului. Până în ziua de astăzi simt bucuria, singura bucurie și plăcere a acelui ”nechezol” fierbinte ”de Zimnicea”. Prăjiturile erau sleioase, aproape grețoase cu o cremă, sau poate doar niște margarină colorată, între două felii, cred că de pâine îndulcită într-un sirop de zahăr. Dar nici n-ai fi avut de unde alege, acestea fiind singurele ”delicatese” ale locului. După pălăvrăgeala convențională dintre doi oameni care abia se cunoscuseră, am plecat împreună înapoi, oprindu-ne în drum ca să mă cazez la singurul hotel aflat pe strada principală. O cameră fără geam, cu nelipsitul godin, pat și o masa cu o carafă plină cu apă și un lighean. – Pentru spălat, mi-a zis tînărul care m-a condus. Closetul este în fundul culoarului, pe dreapta. Am ajuns cu Dumitru la sediu și am aflat că a doua zi dimineața vine ”transportul” să mă ia ca să plec cu toată echipa de muncitori la stația de desecare din baltă, de la Năsturelu. Trebuia să instalez instalația electrică de forță. Trecuse de cinci și începuse să se întunece, când m-am dus să caut un loc unde să mănânc. – Astăzi bodega este închisă, dar mai găsești ceva la Alimentara, îmi spune cineva de la șantier. La Alimentara era aceeați atmosferă ca la cofetăria de dimineață, atâta doar că era o singură bucată de salam în galantar, din care am cerut vreo sută de grame. – Trebuie să luați toată bucată că nu pot rămâne doar cu 50 de grame pe inventar. Tot răul a fost spre bine deoarece a doua zi am avut ce mânca până seara. Frânt de oboseală, am năvălit în camera de hotel unde n-am înțeles de ce-i atât de frig. Am realizat repede că trebuia eu să-mi pun cărbunii în godin, să le dau foc și să aștept să se încălzească. Doar nu era să ardă focul de unul singur în asemenea vremuri de restriște și de economie. Closetul era de tip turcesc, cu o ușă care abia stătea șui în balamale. N-am știut când am adormit, dar în mijlocul nopții m-am trezit brusc deoarece se mișca ceva în pat, pe mâini, pe față. Am aprins lumina și am văzut o șoricioaică cu unul sau doi șoricei în pat, probabil căutând căldura. Eram prea obosit să fac altceva decât să-i gonesc și să mă trântesc la loc știind bine că șoarecii vor reveni și că lupta era pierdută din fașă. Nu-mi mai păsa de nimic. Când pe la patru dimineața am auzit bătăi în ușă, nu înțelegeam ce se întâmplă și unde mă aflu. Venise ”transportul”. Am ieșit buimac în stradă uitându-mă în dreapta și în stânga după IMS. – Aici, domnu’ inginer, mă strigă cineva înfofolit pînă peste cap de la volanul unui tractor. Suiți-vă în platformă. Băgați unul într-altul, vreo zece muncitori zgribuliți de frigul pătrunzător al acelei dimineți de iarnă încercau să dormiteze în partea din față a platformei. Îmi rămâne și mie un loc mai în spate. Pornim. Ieșim din oraș și mergem pe șosea vreo 5 kilometri, după care intrăm spre dreapta pe un drum de pământ înghețat. De aici începe traversarea bălții, sau ce mai rămăsese din ea, așa cum s-a întâmplat cu toate bălțile pline de pește de toate soiurile ale Dunării desecate prin politica de ”redare în circuitul agricol”. Roțile mari ale tractorului aruncă noroiul în spate, pe platformă. Înțeleg acum de ce primii veniți ocupă locurile din față ale platformei, adăpostul parapetului îi mai ferește și de vânt și de noroi. După o oră de hârtoape, noroi aruncat peste oameni, vânt rece care-ți intră în toate mădularele, ajungem la clădirea în construcție fără uși și fără geamuri a stației de desecare. Alături se află un vagon de șantier cu o masă, nelipsitul godin, un pat și planșe. Cantonierul, care dormea acolo făcuse focul și, înțepeniți de frigul celor aproape două ore de călătorie, ne-am îngrămădit pentru o pauză binevenită la căldură. Mă uit din întâmplare într-un ciob de oglindă și pe o față acoperită cu o mască de noroi, văd doar o crăpătură a gurii și doi ochi. Fără frică, printre picioare, șoarecii deranjați în mediul lor, încearcă să se adăpostească pe unde pot, deoarece știu din instinct că mai devreme sau mai târziu se vor întoarce să-și revendice teritoriul. ***** Tata își cumpărase o Dacie 1100, dar nu avea carnet. Îmi rămăsese mie sarcina să fac școala de șoferi, iar între timp, a picat delegația asta de la Zimnicea. Deja mă înscrisesem și după cursurile teoretice apucasem să ”ies pe traseu” de două sau trei ori. Mă întâlneam cu instructorul la Grozăvești, Joi și Sâmbătă pe la ora 9:00. Ca să pot continua, în fiecare Joi plecam tot pe la trei dimineața din Zimnicea ca să ajung la șapte la gara Basarab, iar de acolo la timp pentru ora de condus. Mă întorceam apoi cu trenul de la ora prânzului pentru a fi spre seară la șantier. Pentru ziua asta pierdută făcusem o înțelegere. Examenul l-am dat într-o zi cu burniță deasă, tocmai cu temutul Albu despre care se spunea că trebuie să dai examenul de două sau de trei ori ca să-l treci. Așteptând să-mi vină rândul, întâmplător eram ultimul din seria acelei zile, am văzut oameni impozanți coborând din mașini conduse de șoferi, doamne pline de ele, iar eu, abia întors după lunile de șantier, păream un terchea berchea, un puștan slăbuț, poate chiar mai slab și mai șters din cauza acelor luni de oboseală, frig și foame. Deja, eram împăcat cu gândul că șansele mele sunt reduse, dar am căpătat o înverșunare pe care nu mi-o recunoșteam. După ce am dat proba, instructorul a avut un scurt dialog cu milițianul de lângă mine și mi-a spus să rămân la volan. Am fost ghidat pe niște străzi până am ajuns la clădirea Miliției. Albu s-a dat jos, mi-a dat mâna și mi-a spus: – Bravo! Zi de zi, timp de trei luni pe o vreme de iarnă nenorocită mi-am făcut o parte din ucenicia de inginer stagiar. I-am înțeles pe oameni, am învățat să-mi înving timiditatea, poate înăscută, poate formată în familie sau prin școli. Acest ”Bravo!”primit din partea intransigentului Albu, era calificativul simbolic la încheierea unei perioade grele care m-a pregătit pentru altele ce aveau să vină.