Patriotism importat

Import de patriotism Printr-a doua am început să strâng timbre. Tare mai erau frumoase „coloniile franceze” sau „capul de regină”. Şi ce parfum straniu umplea casa. Mai târziu imaginile străfulgerate şi mirosurile sălbatice care ţâşneau din micile petice de hârtie, au început să se amestece cu lumea călătoriilor lui Jules Verne, umplându-mi o copilărie fără nici-o altă deschidere spre lume. Călătoream şi visam. Şi ca să văd mai mult, făceam schimburi de timbre. „Mihai, îţi dau un Ciad roşu cu tigru, dă-mi o Nicaragua”. Aveam în plus, dădeam la schimb ca să am un alt colţişor din lumea largă în carnetul meu de timbre. Clasorul a fost un lux ce-a venit mai târziu. Au trecut anii şi farmecul acela al ochilor mari deschişi spre lume a rămas într-un colţ al sufletului, atât de profund că nimic din ce-am mai trăit n-a reuşit să-l facă să dispară. Dorul nemistuit ani şi ani de scăpare spre alte zări, nisipul fierbinte ca nicăieri al Mamaiei şi liniştea sacră a Putnei, sau dulceaţa fierbinte-ucigătoare a primei dragoste rămasă din fericire doar un vis de tandreţe care-mi umezeşte ochii, sunt părţi de suflet pe care le voi lua cu mine când mă voi petrece spre altă lume. Au venit apoi vremurile în care-am învăţat că „trebuie să ne plătim datoriile externe”. La fel ca la timbre, surplusul trebuia trimis afară. Asa ştiam atunci, aşa trebuia să ştim, să exportăm din ce-avem mai bun şi mai mult. Dar era acela surplus, sau era sânge şi sudoare, şi închircire a sufletului, şi durere, şi transformare a visurilor dulci în coşmar? Dădeam ce-avem mai mult, sau ne vindeam sufletele? Abia când aruncat de soartă în America cea închipuita încă de pe timpul primelor timbre, sau poate încă dinnainte din șoaptele care-ncetau odată ce apăream în cameră, am realizat ca România mea a exportat atâta, încât nici suflet nu i-a mai rămas. În schimb i-a crescut dorinţa de a fi în rând cu marile puteri ale lumii, în NATO, sau poate de a fi la adăpost de crivăţul cumplit de la Răsărit. Şi negustorii puterii au trimis mesaje de ajutor conaţionalilor uitaţi de ani şi ani, acelor conaţionali-străini la care dintr-odată s-a descoperit ceva ce în ţară nu mai exista nici cât să acopere „nevoile interne”. România avea nevoie de ajutor umanitar, de suflet românesc. Dar a trecut primul val al integrării în care patriotismul importat de la cei din afară n-a ajuns să acopere întregul deficit al celor 50 de ani, şi conaţionalii-străini iar au fost uitaţi. Acum se iveşte un nou val înalt cât muntele şi din nou comercianţii de suflete de la Bucureşti s-au trezit cu visteria de patriotism a României goală. „Să mai importăm odată, doar atât cât să depăşim momentul. Apoi, mai vedem până când vor veni alegerile.” Tare eşti săracă Ţara mea, dacă şi patriotism trebuie să imporţi.