Spre totalitarism?

30 Iunie 2015 Alegerea domnului Mihai Ungureanu la conducerea SIE este o simbolică înfrângere a PSD-ului în Parlament și o victorie importantă a Palatului Cotroceni prin coagularea unei noi majorități parlamentare și prefigurarea unor intenții extrem de periculoase de instalare treptată a unui sistem cu tendințe totalitare. În esență, controlul SIE nu poate avea o importanță prea mare pe plan intern, probabil nici extern dată fiind integrarea sistemelor externe de informații NATO și UE. Singura primejdie constă în controlarea diasporei prin dirijarea “gândirii politice” a acesteia și prin crearea unor diversiuni electorale sau de presiune politică la momentele propice. Cu alte cuvinte, SIE poate deveni una dintre pârghiile de control politic care acționează asupra românilor din afară. Pericolul totalitarismului poate fi perceput, pe de o parte prin atacurile Președintelui țării la adresa Premierului și deci asupra Guvernului țării pentru înlocuirea cu un guvern obedient, iar pe de altă parte prin instaurarea unui regim „justițiar” bazat pe turnătorie, pe delațiune cu iz politic în așa fel încât oamenii indezirabili din funcții cheie să fie anchetați sau arestați și scoși din funcțiile lor pentru a introduce teroarea și pentru a șubrezi sistemul, care ajunge să nu mai fie performant și în final să nu mai funcționeze. Oare ce deosebire este între turnătorii vechii securități și cei care astăzi toarnă fiind îndemnați s-o facă folosind telefonul direct „anticoruptie”, chiar prin reclame ce apar pe pereți și pe mijloacele de transport în comun? Personal, am călătorit destul prin lume, dar așa ceva nu am întâlnit. Este drept că nu am fost încă în Venezuela. Dar, a-l învinui doar pe dl. Iohannis pentru această situație înseamnă să ne băgăm capul în nisip. Sistemul a facut pași uriași spre tipul de regim al lui Băsescu din care am sperat că ne-am desprins. În acea perioadă am văzut cum au înflorit vlăstarele din care s-au croit cozile de topor folosite pentru a construi un regim totalitar. Oamenii lui Băsescu, au reușit să readucă cultul personalității alterând mentalitățile atât la nivelul omului de rând cât și la cel al politicianului român corupt sau slab. Numai astfel se explică faptul că PDL, un partid văzut de populație ca partidul unui dictator la fel ca și PCR, a fost preluat cu tot cu „torționarii”, activiștii și propagandiștii politici ai regimului băsescian de PNL. Partidul liberal, care a rămas istoric doar cu numele, deși luptase crâncen împotriva băsismului, a ajuns să se contopească cu aceștia. Odată ajuns în interior, PDL a început să sape carcasa PNL pentru a-l compromite, fiind ajutat în această acțiune și de sprijinul inconștient (oare?) al Președintelui Iohannis. Și astfel, vechiul PDL prin gândire, prin atitudine, prin acțiuni își continuă existența sub acoperirea PNL. Ca este așa, o dovedește faptul că pedeliștii sunt promovați în diverse funcții de conducere și li se pregătește preluarea frâielor statului român. Pe de altă parte, PSD, deși a dat un Guvern și un Premier performant, s-a complăcut într-o stare latentă de coabitare și defensivă față de adversarii săi politici infectați cu virusul PDL. A făcut-o fie din frica față de sistemul coercitiv virusat și el de PDL și care acționează după vechile abecedare ale fostei poliții secrete ceaușiste, fie dintr-o puerilă gândire a compromisului cu partide sau factori politici cum este și Președintele. Aceștia au o agenda complet diferită și sunt capabili să lovească sub centura la momentul oportun, chiar împotriva interesului țării, mai ales că și baza PSD-ului este alcătuită din nulități și nenumărați oportuniști. O greșeală din gândirea politică românească este comasarea funcției de Prim-Ministru cu cea de Președinte de Partid. Primul-Ministru are o atribuție prea importantă în funcționarea administrației statului, în timp ce Președintele de partid este obligat să apere guvernarea, să conducă lupta politică cu forțele de opoziție și să ducă dialogul cu societatea civilă și cu alte forțe politice pentru obținerea de suport și crearea de alianțe. În plus, prin separarea celor doua funcții se instituie un “check and balance” intern, deoarece partidul poate retrage suportul pentru propriul premier dacă acesta, la un moment dat, face greșeli, inclusiv de coabitare nefastă. Prin separarea persoanei de simbolistica reprezentativității la vârf, partidul va continua să rămână puternic fără să producă sciziuni și fără să-și slăbească coeziunea Probabil, când se va întelege că identitatea aceasta Premier=Președinte de partid este o piedică majoră în funcționarea treburilor statului, atunci lucrurile în România vor merge pe un alt făgaș.