NATO si Românul

NATO şi Românul Românul de la mic la mare doreşte să intre în NATO şi în UE, dar întrebă-l dacă ştie de ce. Poate ca să plece să lucreze fără probleme, poate se gândeşte că imediat se vărsa cornul abundenţei peste el, şi-apoi de ce bozgorii să fie în NATO şi noi nu, sau poate, sau poate … Şi dacă uşa nu se mai deschide odată, tare se mai supără pe cei care conduc ţara că probabil sunt mână în mână cu aia de-l ţin în faţa uşii, în carantină. De fapt el, românul de rând, este principalul vinovat. El, prin mentalitatea care-i iese la suprafaţă prin toţi porii. El care-şi face un titlu de glorie să-şi plângă de milă pentru lipsuri, sărăcie, corupţie, pentru conducătorii ticaloşi, pentru complotul internaţional sau pentru mai ştiu eu ce. El care în miezul zilei când pe alte meleaguri se munceşte pe crăpate, umblă hai-hui prin magazine, la Mac Donalds, în crâşme, pe bulevarde. El care vorbeşte de la telefonul mobil în timp ce-şi conduce maşina pe străzile tixite de zeci, sute de mii de maşini care de care mai luxoase. El care bate continentele în vacanţe fără sfârşit. El care-ţi plânge pe umăr când te vizitează la Paris sau la Toronto cât de nefericit este, şi care odată ajuns acasă, de pe scara avionului exclamă: “La ce ce pârlit am fost”. El care care n-ar schimba traiul “hain” pe care-l are, cu unul în care ar trebui să se spetească muncind. El care-i alege la conducerea ţării pe cei asemeni lui, deoarece în aceştia se identifică: cârcotaşi, invidioşi, corupţi, mitocani. El care mârâie împotriva oricui, plângându-l însă cu lacrimi de crocodil pe Împuşcatul. El care asemeni unui cerşetor îşi etalează neîmplinirile şi frustrările ca pe nişte infirmităţi doar, doar o stoarce un avantaj cât de mic de la străin. Întreabă-l dacă are un steag românesc pe care să şi-l atârne la balcon sau la maşină, măcar atunci când este o sărbătoare naţională. Nu, căci pentru el nu mai există sărbători naţionale româneşti şi pentrucă s-ar înjosi să aibă steagul ţării. Mândria naţională? Doar atunci când huiduie la meci sau când i se spune: „nu eşti la acelaşi nivel de dezvoltare”. Şi acest adevărat apatrid este cel mai mare patriot. El, care nu-şi recunoaşte valorile proprii ale neamului, îl judecă pe american că-i prost, că-i arogant, că n-are tradiţie şi-l înjură printre dinţi că nu primeşte viză să se “reculeagă” la New York. Nu-i adevărat? Nu 100%, dar aceasta-i faţa pe care românul şi-o arată în lume. Şi graniţele Europei se opresc la Borş şi Curtici nu pentrucă ţiganii mănâncă lebede la Viena sau cerşesc în gura metroului la Paris, ci pentrucă tot românul adoptă atitudinea nevolnicului, de la liderul care se plânge pe la diverse Internaţionale că partidul îi este „prigonit”, şi până la turistul român de la Las Vegas care joacă sute de dolari şi se plânge că-i sarac. S-a crezut şmecher spunând în dreapta şi-n stânga că Răul s-a aşternut peste întreaga ţară. Apoi, i-a intrat în sânge să conteste şi să critice: “este tot mai rău, şi mai rău, şi mai rău, şi nu mai avem leac”.  Şi într-un târziu când nu-l mai crede şi nu-l mai ascultă nimeni, se întreabă “ce-are Lumea cu mine?” Oricine poate critica ce i se pare rău. Puţini sunt cei care luptă împotriva răului. Câţiva înţeleg ce-i cu adevărat rău. Doar aleşii văd soluţii. Românul unde se află? Februarie 2002