Mărțișorul

1 Martie 2017 Am ieșit astăzi prin Herăstrău să ne încălzim și sufletul în soarele care’ncepe să fie de primăvară. Am privit la oamenii care se bucurau ca și noi. Anul trecut ne-am început o croazieră în jurul Americii de Sud pornind din Valparaiso via Santiago de Chile unde am stat vreo 2 zile. Santiago ne-a reamintit de un București uitat, în care tinerii încă se mai bucurau de soare, de căldura verii umbrită de copacii parcurilor, întinși pe iarba cu bicicletele alături, înlănțuiți vorbindu-și tandru și citindu-și unul altuia, probabil poezii. Și alături, pe bănci, bătrâni sau mai puțin bătrâni gustau aceeași tihnă a unui sfârșit de săptămână. Credeam că toate astea au dispărut de acasă, dintr-un București mult mai dinamic, mai nervos în care pacea dintre oameni devenise doar o amintire. Astăzi le-am regăsit în Herăstrău, chiar dacă era desfrunzit și încă departe de vigoarea verii. Și aici, tinerii și bătrânii își regăseau puțina liniște dincolo de tumultul cotidian. I-am urmărit trecând prin fața noastră cu plăcerea retrăirii unui trecut al amintirilor fericite, și dintr-o dată am remarcat ceva straniu. Astăzi este 1 Martie, ziua tradițională a dăruirii Marțișorului. Ei bine, femeile și fetele nu aveau acest simbol al prețuirii și dragostei pe pieptul lor. Nu știu dacă am văzut vreo trei șnurulețe alb cu roșu. Realitatea este că am căutat și eu, dar mi-a fost practic imposibil să le găsesc. Cu chiu cu vai, la un chioșc în care mai erau câteva, o doamnă mi-a spus că trebuie să ai autorizație ca să poți vinde, chiar și flori. Altfel sunt confiscate de poliție. Bănuiesc că printr-un gest de o ipocrizie fără seamăn se justifica împiedicarea unei „evaziuni fiscale” de doi lei. Vraja acestei zile frumoase, începute cu încântarea prilejuită de regăsirea României uitate, s-a destrămat dramatic. În tinerețea mea elevii și studenții de la Arte Plastice și nu numai ei își expuneau zeci de Martișoare făcute cu mâna lor spre încântarea celor care se opreau să le aleagă pentru a le dărui femeilor dragi din existența lor, continuînd o tradiție românească. Sunt tare curios dacă profesoarele mai primesc acest simbol de prețuire din partea elevilor, sau, în aceste climat de teroare al României de astăzi, le este frică să nu fie învinuite de corupție? N-aș vrea să cred că evoluția prin integrarea și asimilarea valorilor europene înseamnă și distrugerea acestei tradiții pure a românilor. Oare acesta să fie multiculturalismul atât de trâmbițat și de adulat?