Singurătate

Citind ”Un veac de singurătate” a lui Gabriel Garcia Marquez trebuie să mesteci greu și cu grijă fiecare frază, deoarece trebuie să te obișnuiești cu gustul și să-i simți toate ingredientele, simbolistica și semnificațiile. La ce singurătate se referă oare Marquez? Poate greșit, dar se pot descifra câteva ”însingurări”. Prima, poate și cea mai importantă, dar evitabilă, ar fi izolarea care duce la un cerc al existenței fără orizont în pofida unor licăriri de moment. O societate într-un sat apărut din nimic care dispare tot în nimic din cauza lipsei de perspective cauzate de refuzul prin indiferență a oricăror ”licăriri” temporare venite din exterior. O societate închisă, atât de închisă încât până și numele membrilor familiei se repetă generație după generație, pricinuind confuzia nu numai a cititorului, dar chiar și a personajelor care-și întemeiază un cuplu sau procreează, la limita firescului uman, prin raporturi între rude de acealați sânge, având ca rezultat extirparea stirpei. Da, este la limta firescului uman, deoarece prin tradiția populară a familiei, copiii părinților de același sânge ajung să se nască, extrem de simbolic, cu o coadă de porc. Și să dispară în mocirla. Exact ca ultimul vlăstar al stirpei Buendia. Dar, printre mirodeniile singurătății, mai poate fi descifrată cea a cercetătorului, a inovatorului singuratic și izolat care-și vede inutilitatea creațiilor minții și eforturilor sale dintre patru pereți, care au fost deja inventate cu mult înainte de alții și puse în slujba omenirii. Întemeietorul ”dinastiei” Buenvista este un inventator al roții într-o epocă a automobilului de curse. Și această înfrângere îl duce la nebunia singurătății, la dialogul lui personal din noaptea minții cu morții unei vieți deja apuse pentru el. Și nu în cele din urmă, simți cumplita singurătate a idealistului înfrânt de sistem, de establishment, colonelul Aureliano Buendia, erou al unei revoluții, care își dă seama că idealurile pentru care a luptat zeci de ani au devenit zdrențe în fața compromisului mizerabil încheiat între cei pentru care a luptat și cei care i-au fost dușmani, pentruca nimic să nu se schimbe. Oare nu asistăm astăzi la același compromis? Când vedem, așa cum spune cineva, ”slabele pretenții ale publicului în materie de informare”, public care se lasă încolonat de cei pentru care contează doar la vot, deoarece ”sunt proști, dar mulți”, oare nu ne simțim și noi singuri și inutili în fața acestei fatalități a unui sistem politic închis care-și permută și-și transferă oamenii dintr-o parte în alta pentru compromisuri și interese meschine? Oare nu această singurătate a făcut-o pe o excepțională învățătoare, pe care am reîntâlnit-o în România, să se simtă inutilă și să părăsească un sistem de învățământ aflat în descompunere? La fel ca Santa Sofia de la Piedad învinsă până la urmă de decrepitudinea mediului căreia i se dedicase o viață. 27 Septembrie 2017 București / Florida