Mucegaiul revolutiei

Revolutionarii-ciuperci Cineva spunea ca doar unii dintre revolutionarii care au iesit in ’89 in strada sa se confrunte cu puterea comunista au fost pasionati de idee, dar ca acum sunt izolati si expulzati din organizatiile de revolutionari, de catre ceilalti „revolutionari” securisto-KGB-isti. In buna masura are dreptate, doar cu un amendament. Cei din prima categorie, practic au refuzat sa intre in organizatiile revolutionarilor. Au fost pur si simplu niste idealisti inflacarati dornici sa se termine odata cu ceva ce nu mai puteau indura. Altii au iesit ca niste gura casca. Multi nici macar n-au fost eroi, au fost oameni luati de val, de avant, de speranta. De aceea nici nu s-au varat in acele organizatii. Daca cineva a fost idealist, n-a cerut rasplata pentru ceea ce a facut. Intamplator cunosc bine si fenomenul, si pe unii care au ajuns in organizatii de revolutionari si au inceput sa simta alt miros decat al ideii pure, mirosul banului si puterii. Si cunosc pe unii care nici nu erau in Bucuresti si au ajuns in birourile din spatele Palatului Victoria sa acorde certificate de revolutionar – de fapt sa faca liste la cerere -. Multi sunt mici profitori, paraziti care-au aparut ca ciupercile dupa ploaie – revolutionari-ciuperci -, bazandu-se ca-l cunosc pe cutare, sau cutare. De fapt acesta este mucegaiul revolutiei. Daca am numara dupa sutele de mii de certificate, revolutionarii din prima jumatate de zi si prima noapte la Bucuresti sau la Timisoara (deoarece doar atunci a fost marea infruntare si baia de sange, dupa care-au urmat zilele de mascarada sangeroasa cu teroristi), mai aveau loc securistii sa iasa pe strazi, sau ar mai fi avut curaj calaii sa-si execute victimele? Iar adevaratii revolutionari zac la doi metri sub pamant in Cimitirul Eroilor, si ala separat cu un gard de Cimitirul Bellu. Acolo se afla singura organizatie a revolutionarilor muta, si demna, si uitata de cei care astazi isi revendica si-si recalculeaza dobanda la mostenirea de eroism pe care si-au insusit-o fara testament. Putini dintre cei cu certificat au fost cu adevarat in momentele de inclestare. Unii au ramas schiloditi pe viata sau au fost inchisi si batuti in noaptea de groaza, de nu stiau daca mai apuca sa vada zorii. Dar astia sunt cativa si sunt tinuti ca mostre de prezentat la ocazii festive. Restul … nici nu merita sa vorbim. Ce-ar fi, de exemplu, sa cer certificat ca am stat pe bulevard pana au inceput impuscaturile si apoi am fugit ca o potarniche speriata multumindu-i lui Dumnezeu ca am ajuns cu bine acasa fara sa fiu prins? Si ca sa am dovada, sa-l iau si pe cutare sau cutare, martor ca a fost cu mine, ca doar nu-i asa, n-am fost singur. Marea masa de oameni a constituit adevarata forta. A face diferentieri ale eroismului colectiv prin impartirea dupa niste bonuri de valoare, rasplatind niste indivizi care eventual n-au fost decat picaturi in suvoaiele care debordau pe strazi mai ales a doua zi dupa furtuna, mi se pare o discriminare nici normala si nici morala. Cei care au suferit cu adevarat, merita recunostinta societatii, a natiunii, dar nu pomana asa cum au ajuns certificatele pentru a caror valoare se targuiesc ca niste precupete lacome, revolutionarii-ciuperci. Am auzit pe timpuri placa asta la unii colegi de facultate: „Pai eu sigur ca stau in vila la sosea, ca doar tata a luptat in ilegalitate”. Istoria se repeta. Atata doar ca multe cartiere de vile ar mai trebui construite la „sosea”. 19 Decembrie 2002