Politica suverană

27 Martie 2019 Dezbaterea privind mutarea Ambasadei României, fără ambasador la Ierusalim, a inflamat din nou spiritele în România până la paroxism. Iar leit motivul contestatarilor este ideea că România trebuie să țină seama de partenerii străini, de tratatele, de alianțele încheiate și de părerea altora. Sigur că este corect să ții cont de actorii externi pentru a ști pe ce picior stai și pentru a ști cum să te poziționezi de dragul intereselor NAȚIONALE. Dar există momente când trebuie să alegi varianta optimă, nu să stai crăcănat sau doar într-un picior. Până la urmă nu mai ești credibil dacă adopți una dintre pozițiile astea … curioase. Și mai ales trebuie să fii hotărât când apare un moment istoric pentru țară în care poți și trebuie să-ți afișezi atuurile pentru a le folosi tot pentru interesul național. Iar atuul României poate fi o relație specială cu America, nu doar aceea de a pune toate ouăle în coșul UE, mai ales că această organizație se manifestă din ce în ce mai autoritară și mai determinată să minimizeze principiile democrației. Desigur, această poziționare este valabilă dacă ne referim la o diplomație verticală, nu la una curbă în care te lași luat de curent. Dacă o preferi pe cea din urmă, atunci poziția o dictează  alții, încât nu mai poți să scoți nici capul la suprafață. România are relații satisfăcătoare și cu Israelul și cu Statele Unite. Dar relațiile bune se reînprospătează prin fapte concrete, nu rămân la nivel de declarații, mai ales când instabilitatea politică internă datorată, așa cum am arătat și presiunilor externe ale unor forțe europene aflate în coliziune cu cele americane, constituie elemente de impredictibilitate pentru România. Se tot bate apa în piuă despre ”marea politică externă” a României a ultimilor nu știu câți zeci de ani. Să fiu iertat, dar cu  excepția celor două mari realizări, intrarea în NATO și în UE,  România are o politică falimentară care ne-a dus ca țară în situația de a fi bătaia de joc a granzilor Europei. Ca să nu mai vorbesc de relația deficitară cu Basarabia, ”încurajată” de Germania datorită relațiilor speciale ale acesteia cu Rusia, prin care politica oficială a Bucureștiului lasă de izbeliște ”poporul moldovenesc”, după cum l-a definit președintele României. Sigur pretextele politicienilor noștri pentru o asemenea politică externă total lipsită de patriotism sunt câte în lună și în stele. Gradul de obediență rușinoasă a Administrației române, dovedește o crasă iresponsabilitate față de viitorul țării care este grevat pentru a da satisfacție celor care ne ”tutelează” din exterior. Am ajuns să cerem cu teamă aprobarea altora pentru a ne mișca pe plan extern de frică ca nu cumva să se uite chiorâș și să ne aplice un tratament și mai nefavorabil. Se pare că, la nivelul decidenților de politică externă românească, nu se înțelege că stabilitatea pe plan extern și respectul față de parteneri, se dovedește prin respectarea tratatelor și alianțelor de către toate părțile, nu prin schimbrea regulilor în timpul meciului, pentru a ne defavoriza. Profitând de această stare de ”timiditate” românească, puterile din UE și-au făcut un obicei din a ne desconsidera prin asemenea modificări, sau doar pentru a ne ține sub presiune tocmai pentru a nu mișca în front. Datorită relațiilor speciale cu Merkel , să-și  fi asumat  Iohannis tocmai acest rol de supraveghetor pentru ca prin pârghiile pe care le are să influențeze o parte a populației ca să prefere tutela străină și să o susțină? Oare nu este momentul ca România să devină din nou suverană? Recenta declarație a mutării de către România a propriei ambasade la Iersualim a creat o stare de nervozitate excesivă în cadrul UE. Arabilor nu le va conveni,  dar pe baza argumentelor de tipul:  ”Nu ne place nouă arabilor și atunci toți ceilalți trebuie să facă ce vrem noi”, pe care le-aș traduce-o ca pe o formă de terorism, acceptată de UE, deși tot mapamondul a jurat să lupte împotriva terorismului. Iar cancelarul Merkel și eurobirocrații aflați în lesa Germaniei sunt speriați deoarece au o masă enormă de populație arabă necontrolabilă, populație pe care și-au băgat-o singuri în curte din cauza principiilor ”umanismului” progresist pe care le-au îmbrățișat și ale căror roade au început să le simtă pe pielea lor. Și tocmai de aceea, Germania, face noi presiuni prin servanții politici de la București pentru menținerea stării de obediență necondiționată a țării. Oare se va înțelege că orice formă de manifestare a suveranității ar trebui susținută de toate forțele politice din România, chiar dacă Traian Băsescu ca președinte al României a declarat că ”România trebuie să renunțe la (o parte) a suveranității pentru a întări Uniunea Europeană”? La  Antena 3, în emisiunea lui Radu Tudor, un senator, cred că al PSD afirma că dacă cineva candidează pentru Parlamentul European, atunci trebuie să discute în campanie problemele Europei, nu problemele naționale deoarece acest lucru ar însemna naționalism. Respectivul senator își punea întrebarea retorică despre un astfel de candidat fără dezbatere a problemelor europene: ”Ce să mai caute într-un Parlament al Europei?” O contra întrebare ar putea fi aceasta: ”Ce mai caută un parlamentar în Parlamentul României dacă el susține strict interesele partidelor și nu ale poporului român pe care trebuie să-l reprezinte?” În consecință, vine și răspunsul imediat la întrebarea senatorului: ”Domnule Senator, în Parlamentul European te duci ca să susții interesele poporului român la nivel european.” Domnia sa a oferit o mostră de servilism politic cu nuanțe anti-naționale. Mă întreb dacă senatorul român, ca de altfel întreaga clasă politică, sunt mulțumiți cu atitudinea Uniunii Europene față de România sau cu  atitudinea Germaniei față de problema Basarabiei și dacă, asemeni domnului Traian Băsescu, consideră că POLITICA SUVERANĂ a României trebuie să însemne aservirea suveranității țării.