Disperare

1 Martie 2022 Sunt fiul unei mame care, asemeni ucrainenilor de astăzi, s-a refugiat împreună cu părinții ei la invazia rusească în Basarabia. Doar cu niște bocceluțe ajunși în Regat, au luat viața de la capăt. Este o scenă pe care ar trebui să o aibă în minte orice basarabean, să o aibă în minte orice parlamentar și orice membru al Guvernului de la Chișinău care speră în clemența rusească, care speră că Rusia nu va intra din nou în Basarabia, unde deja își are trupe de ocupație în Transnistria. Basarabenii care astăzi refuză România, dorind să trăiască în „Moldova independentă” trebuie să înțeleagă că tot în România vor ajunge să trăiască, dar ca refugiați, luând viața de la capăt. Politicienii orbi de la București, trebuie și ei să înțeleagă faptul că ignorând politică națională a reunificării, vor fi nevoiți să gestioneze o reunire a populației prin integrarea umanitar-frățească a refugiaților, strict pe teritoriul României până la Prut, deci fără resursele Basarabiei. Spre acest scenariu al unei tragedii naționale doresc să se îndrepte conducătorii de la București și de la Chișinău? Nu se vede oare că singura soluție viabilă pentru un viitor românesc stabil este reîntregirea? Ce fel de țară neutră, chiar independentă este aceea care apelează în genunchi la mila unor agresori în lipsa unor capacități proprii de apărare? Asta se numește oare mândrie națională? Astăzi este cerută o iluzorie aderare la UE, dar „mândria” îi împiedică pe basarabeni să solicite Bucureștiului unirea imediată cu țara așa cum s-a întâmplat în 1918. Fără apendicele Transnistriei. Ca idee, convocarea imediată la București a unei întruniri a tuturor partidelor politice, parlamentare și extraparlamentare de la București și Chișinău pentru discuții și negocieri privind condițiile reunificării în regim de urgență. Nu credeți că este ceasul al doisprezecelea pentru salvarea întregii națiuni?