Temelia statului național

21 Iunie 2023 Sunt învinuit de prea multă intransigentă și lipsă de înțelegere atunci când pledez pentru folosirea exclusivă a limbii române în spațiul public al Basarabiei. Mi se reproșează că nu înțeleg faptul că există și ruși în Basarabia care trebuie să-i înțeleagă pe români. Sigur, există cca. 4% ruși, puțin peste 100.000, adică o minoritate relativ minusculă, dar care în mentalul colectiv basarabean reprezintă forța dominantă căreia societatea trebuie să-i plătească tribut. Și este dominantă deoarece jugul se scutură greu. De asemenea, există un reproș la adresa românilor de dincoace de Prut care, uneori, îi numesc „ruși” pe basarabeni. Și totuși, care ar putea fi explicația acestei situații reprobabile? Povesteam într-un articol despre „Basarabenii refugiați” că pe buletinele lor de identitate scria că sunt născuți în URSS. De multe ori, autoritățile române, după ce inspectau actele mamei, aproape invariabil, făceau remarca: „Deci sunteți rusoaică.” Prin anii 2000, vorbind cu studenți români de la Cluj, auzeam că studenții basarabeni se autoizolau vorbind între ei rusește. De aici apărea și un straniu sentiment de inconfort în relațiile cu acești „ruși”. Aminteam cândva, „Fratele Grig” despre emulația patriotică românească în comunitatea românească din zona Los Angeles, pricinuită de vizita lui Grigore Vieru în 2003. Și cu toate astea, nu mică mi-a fost mirarea să constat că basarabencele, mai ales, vorbeau între ele rusește. Și, în încheiere, o mică istorioară. Eram in clasa VIII-a, primul an de liceu sau „școala medie”. Limba rusă era încă obligatorie în școli, iar dirigintele clasei era un profesor de limba rusă. Era basarabean, avea nume românesc și vorbea românește impecabil. Aflând că mama era din Basarabia, m-a întrebat dacă vorbesc rusește. La răspunsul meu negativ, mi-a replicat: „Dar mama ta este rusoaică și deci trebuie să vorbești limba maternă. De ce ești răuvoitor ?” Mama a fost chemată și întrebată de ce nu m-a învățat limba rusă. Răspunsul ei: „Dar nici eu nu vorbesc rusește, deoarece în casa noastră nu s-a vorbit în limba rusă„, l-a deconcertat și l-a redus la tăcere. Dar tot anul mi-a mâncat sufletul și după fiecare oră de clasă cu el, mă întorceam acasă cu ochii roșii. După terminarea anului, urma „practica în producție”, înaintea vacanței de vară. Într-o scurtă pauză, jucând fotbal cu colegii, am căzut și mi-am rupt o mână. Mi-a fost pusă în ghips și am fost scutit de „practică” pentru restul timpului. Dirigintele m-a chemat și m-a amenințat că mă va urmări mereu, până la terminarea școlii, deoarece știe că mi-am rupt intenționat mâna ca să mă sustrag de la procesul de instruire prin muncă. Mama într-adevăr nu vorbea rusește. Se născuse în Basarabia după Unire, deci a trăit numai în timpul guvernării române. Și prin Unire, pentru basarabeni a venit mare eliberare putând să-și vorbească limba strămoșească în mod neîngrădit. Acest sentiment poate fi înțeles de toți cei care citesc „În preajma revoluției„, epopeea lui C. Stere, în care este descrisă rezistența țăranului basarabean la impunerea limbei ruse. Oare ce se întâmplă cu basarabenii din ziua de astăzi care acceptă alterarea limbii renunțând cu atâta ușurință la apărarea limbii strămoșești? Limba este piatra de temelie a națiunii și națiunea este fundamentul solid al statului național. Alterarea limbii creează un fundament național slab și un stat ridicat pe o temelie de nisip. După începutul euforic al ieșirii din lagărul sovietic, după podurile de flori, în mica provincie a Basarabiei române, diverse cercuri au înțeles că spațiul de peste Prut poate deveni un rai pentru afaceri oneroase. Și atunci, pentru a preveni Unirea cu un stat având o condamnare fermă, izolarea de România și promovare ideii de independență a unui stat diferit identitar, a devenit principalul scop al mafiei politico-interope din Basarabia. Iar acest lucru s-a realizat prin negarea rădăcinilor comune românești, a neamului, prin mistificarea istoriei și mai ales, a limbii. Lipsa identității creată pe acest vid s-a încearcat să fie suplinită prin însușirea numelui de Moldova uzurpând acest drept adevăratei Moldove din dreapta Prutului, cea în care se află și Iași, capitala istorică a Principatului fondator al României. Și atunci se pune întrebarea: Ce temelie are statul care și-a însușit numele de Republica Moldova?