Unicitatea Românească

Deoarece în opinia mea, societatea românească trece printr-o gravă criză de identitate, am considerat necesar să prezint o schiță de concept care să incite la reflecții și discuții pentru realizare unei doctrine de renaștere a spiritului național la toate nivelurile societății românești. ****** 26 Februarie 2015 1. Excepționalismul American Prin anii ’20 a început să se contureze și să se fixeze în mentalul americanului, dar nu numai, a termenului „American exceptionalism”. Inițial acesta a fost introdus de scriitorul francez Alexis de Tocqueville încă din anii 1835-1840, în lucrarea „Democrația în America„. Termenul a căpătat înțelesuri din ce în ce mai bogate, funcție de argumentele celor care au încercat să dezvolte conceptul. În principiu, elementele definitorii ale acestui excepționalism se bazează pe istoria, marimea teritoriului, geografie, cultura și institutiile culturale aferente. Practic, excepționalismul american poate fi întrevăzut printre rândurile Declarația de Independență. Subiectiv sau nu, se consideră că prin exemplul dezvoltării sale sociale, economice, tehnice și politice și prin implicarea sa activă și decisivă în ajutorarea altora, America este o națiune deosebită cu un rol special în destinul omenirii. Nu voi intra în diversele interpretări și argumente ale adepților acestui concept, dar îndrăznesc să spun că „excepționalismul american” este, fără doar și poate, o formă de naționalism. 2. Postnaționalism Și, tocmai de aceea, ideea conceptului „excepționalismului american” este contestată de adepții „postnaționalismului„, numit și „non-naționalism„. În general, apărut pe fondul globalizării, postnaționalismul promovează ideea pierderii importanței națiunilor în favoarea importanței crescânde a entităților supranaționale și globale. Domeniile pe care le vizează ”postnaționalismul” sunt politic, economic, dar și cultural. Practic, „postnaționalismul” și „naționalismul” sunt în antiteză. 3. Euroasianismul În ultima perioadă de timp, ideologul Kremlinului, Alexandru Dughin, un adept al refacerii influenței și hegemoniei Rusiei, a reactivat și promovează într-un mod asiduu și agresiv, inclusiv în România, teoria ”Euroasianismului”, o deviație extrem de periculoasă a ”postanționalismului”. Și cum, cele mai cunoscute entități supranaționale postbelice de factură ”postnaționalistă” sunt URSS și Uniunea Europeană, Dughin consideră posibilă refacerea influenței și hegemoniei Rusiei prin crearea ”Euro-Asiei”, bazată pe binomul asimetric Rusia-Europa de Vest având ca anexe Asia și zona Pacificului. Acest spațiu global se va afla în relații de adversitate cu entitatea ”Atlantică”, formată din Statele Unite și continentele Sud și Nord American. Desigur, ”Euro-Asia” gândită de Dughin, aflată sub conducerea/controlul Moscovei, va afecta în mod normal România și întreaga națiune românească, a cărei identitate se va dilua în cadrul noii entități globale. Iar asediul efectuat de Alexandru Dughin asupra unor cercuri românești dovedește că Moscova consideră că societatea românească este o verigă slabă care poate fi ruptă ușor. Concomitent, dincolo de Prut, presiunea Rusiei se manifestă la nivelul politicului și continuă prin subminarea elementelor identitare românești la nivel de societate. 4. Conceptul Unicității Românești De aceea, pentru a rezista noilor încercări de lichidare a identității, este nevoie ca românii să capete conștiința UNICITĂȚII ROMÂNEȘTI atât la nivel de națiune cât și la nivel de entitate statală, cele două componente fiind indivizibile și exclusive. Unicitatea unui neam se manifestă prin anumite caracteristici specifice rezultate din condițiile în care o națiune s-a coagulat într-un spațiu de formare și dezvoltare istoric dezvoltându-și o cultură care să corespundă tradițiilor și valorilor spirituale proprii. Prin recunoașterea unicității națiunii ne identificăm ca parte a acesteia și, de aici, ne știm locul nostru în cadrul umanității. Dar, mândria de a fi parte a națiunii, nu înseamnă afișarea superiorității față de alte națiuni, deoarece nu este vorba de o unicitate superioară, ci doar de o unicitate diferită în cadrul diversității popoarelor. Națiunea română, tocmai prin unicitatea și coeziunea ei a putut să reziste invaziilor, ocupațiilor și a putut să se întărească până la definirea unei conștiințe naționale care s-a metamorfozat fizic într-un stat național. Este remarcabil că în pofida unor țări înconjurătoare create prin invazie și colonizare, statul național român s-a constituit și s-a menținut ca o insulă distinctă și compactă de origine latină. Prin acest caracter fundamental al latinității sale ancestrale națiunea română și-a dovedit continuitatea și dreptul istoric inalienabil de a-și defini și apăra caracteristica de stat național, unitar și unic. Iar odată cu dezvoltarea sa istorică spre națiunea-stat s-a dezvoltat liantul națiunii bazat pe o tradiție și o cultură specifică comună în toate zonele de trăire românească. România a ajuns într-un moment al Istoriei în care entitatea statală națională este știrbită. După cum am spus, conceptul unicității românești are două componente indivizibile și exclusive: pe de o parte conștiința la nivel de națiune, iar pe de altă parte conștiința la nivel de entitate statală. Dacă o componentă lipsește, atunci întreg conceptul rămâne golit de sens. Fără recunoașterea spațiului nostru național unic și indivizibil înseamnă să ne dezicem de istorie, de națiunea unică, de statul unic. Prin menținerea entității naționale românești știrbită, este negată componenta unicității românești la nivel de entitate statală și prin consecință întreg conceptul ”unicității românești” devine lipsit de logică. Deci, ca o condiție sine-qua-non, atât la București cât și Chișinău, clasa politică trebuie să capete conștiința unicității românești la nivel de entitate statală pentru a fi capabilă să recunoască spațiul unic și indivizibil românesc. Iată de ce, conștiința unicității românești la nivel de entitate statală este prioritară. Și așa cum americanul de rând se simte mândru pentru ”excepționalismul american”, orice român ar trebui să ajungă prin educție să aibă conștiința Unicității Românești. Odată ce a fost însușită ca parte a ființei naționale, românii își pot reevalua poziția în societățile din care fac parte, iar statul român poziția pe plan internațional și autoritatea de a-și susține interesele. Astfel, românii din Basarabia vor putea, pe de o parte să-și afirme onoarea și mândria de a fi membrii unei națiuni unice care aparține unui spațiu național unic, iar pe de altă parte să reziste asaltului „postnaționalist” de tendință euro-asiatică îndreptat împotriva elementelor identitare românești. ****** În încheiere, îndrăznesc să fac un apel către cei interesați, să studieze această schiță de concept și, în cazul în care-i găsesc unele merite, să încerce să-l dezvolte până la nivelul unei doctrine solide, capabilă să provoace mutații la nivelul de gândire național-patriotică a românilor.