Casa bunicii

Cazinoul de pe faleza Constanței, și Poiana, și … Scotocind Internetul am dat peste imaginile atât de cunoscute, atât de banal de cunoscute încât nici nu-mi închipuiam că mă mai interesează. Și brusc am realizat că nu mai are rost să revin acolo unde pentru mine nu mai este decât pulbere. Mă gândeam să răscumpăr casa strămoșească în care să mă reîntorc din când în când, poate chiar să-mi petrec lungi perioade de timp când voi ajunge la vârsta bunicii. Dar astăzi am înțeles că totu-i praf. O lume a dispărut, cu oameni, cu obiceiuri, cu tradiții, cu viața tihnită a după amiezelor. Casa bunicii nu are numai farmecul copilăriei, ea este locul începutului de viață și sfârșitul unui stil de viață. Vara la mare însemna Viața însăși, cu diminețile petrecute între nisipul fierbinte și înotatul până departe, hăt în larg, cu masa de prânz la umbra castanului din curte unde trei generații hohotind, vorbind în cor înfulecau ardei copți, pui fripți, salate de roșii, dar ce nu era pe masă, oare de unde mai aduna mamaia ca să ne sature pe toți și apoi hoinăreala de seară pe faleza cazinoului, sau la restaurantele pline de muzică și veselia vacanței. Și după masă, obosiți de soare, de valuri și vânt ne întindeam pentru un somn binefăcător, iar în dulcea tihnă ce se lăsa în curte, unchii sau matușile sporovăiau încetișor despre toate și despre nimic la o cafeluță turcească și la un șerbet sau dulceață „de care vreți, de cireșe amare, sau negre?”. Odată cu mamaia, dar poate așa a fost să fie în timpul care a venit, au dispărut toate, s-au dus ca un fum. N-a mai rămas nimic, ce-i care nu s-au petrecut s-au împrăștiat ba într-un apartament de bloc, ba în California, ba în Germania, ba mai știu eu unde i-a împins vântul. Sufletul casei n-a rezistat în fața noului val al schimbărilor și al înstrăinării. A murit, sau l-au luat cu ei cei care i-au dat viață. Dacă m-aș întoarce măcar și pentru o clipă să ascult liniștea casei fără suflet și să-mi simt singurătatea oftată și înlăcrimată m-aș transforma în pulbere, aș dispare în neant. Rezistați tentației de privi înapoi ne avertizează Ispirescu în „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Să fie aceasta filozofia profundă a supraviețuirii, la fel cum si Lot a supraviețuit soaței sale care a rămas împietrită pe vecie deoarece și-a întors privirea? Am fost fericiți cândva, undeva, cu cineva, să nu ne mai întoarcem, viitorul este totuși înainte, chiar dacă sufletul se topește în lacrimile dulci-amare ale amintirilor. Dar putem? Mircea Popescu 5 Martie 2003