Partide și tendințe

11 August 2018 Aș dori să aduc în atenție un aspect care pare să scape percepției generale și care cred că ar trebui să dea de gândit liderilor politici români. În România se duce o luptă între Europa progresistă și America devenită conservator-naționalistă sub Administrația Trump. Nu mai este un secret că progresismul este curentul promovat de Soroș și îmbrățișat, în România, de președinție, USR și PNL. PMP, aflat în cădere liberă, cu mari șanse de a rata întrarea în Parlament, dintr-un partid care putea acoperi vidul conservator, chiar naționalist, cade în capcana așa zisei ”solidarități a opoziției” și mai ales a opoziției tradiționale contra PSD, pentru a intra sub aripa protectoare a progresismului, curent ce ar trebui să-i fie străin din punct de vedere ideologic. Paradoxal, cel mai conservator cu nuanțe naționale și cu mai multă ”aplecare” spre Administrația Trump este PSD și tocmai de aceea este văzut ca un corp străin pe eșicherul politicii progresiste a UE, deci care trebuie înlăturat pentru sănătatea Uniunii Europene. Partenerul la guvernare, ALDE, în așteptarea creșterii prin recuperarea membrilor nemulțumiți din PNL, este momentan nevoit, să se lase ”altoit” pe trunchiul PSD, deși are, în mod natural, mai multe înclinații spre ideile liberale care stau la baza progresismului. O scindare a coaliției poate fi posibilă, fie ca urmare a unei situații de confuzie la nivelul conducerii PSD printr-o decizie judecătorească definitivă nefavorabilă lui Dragnea, fie cu ocazia desemnării candidatului la președinție, fie a alegerilor parlamentare. Cum masa electorală a partidelor de guvernare este mare, iar conglomeratul opoziției, fără programe de guvernare coerente și fără lideri de forță se află în scădere accentuată de popularitate, se apelează la violența străzii pentru câștigarea alegerilor care se apropie, implicit la emoția generată de victimele acestor violențe, emoție bine gestionată de opoziție pentru ruperea unei bune părți din electoratul tăcut de care se bucură în prezent PSD-ALDE. Referindu-ne la liderii opoziției se pot remarca doar două personalități. Pe de o parte un Iohannis progresist și rupt de interesele naționale, dar susținut puternic de Germania, iar pe de altă parte Cioloș, alt produs al progresismului european, dar susținut de Franța. Deci, între cei doi va interveni o ciocnire frontală, cu atât mai violentă cu cât se vor apropia alegerile prezidențiale. Înclin să cred că Cioloș care pare mai versat, mai subtil și cu mai multe relații obținute la Bruxelles, are șanse mai mari de a câștiga această luptă pentru obținerea supemației în tabăra opoziției. Între cele două curente, progresist și conservator-național, în lipsa unei renașteri a politicilor naționale, tendințele progresiste, foarte atrăgătoare pentru tineret, vor putea înclina balanța electorală spre opoziție. Iar aici, din nou Cioloș va avea câștig de cauză în fața lui Iohannis. Ideea națională, care ar fi trebuit să fie promovată la maximum în acest an al Centenarului, este complet ignorată și tocmai de aceea, în loc de manifestații ample în favoarea Unirii, manifestații naționale unificatoare ale poporului și poziții ferme și explicite ale liderilor politici în favoarea Unirii, au loc manifestații contestatoare, care produc o puternică divizare națională. Poate că întrebările care trebuie să ne frământe ca români sunt: Politicul sau naționalul trebuie să ne ghideze pentru a recâștiga, treptat, treptat sentimentul de națiune unită, deci capabilă să reziste presiunilor externe? Să fie politicul atât de puternic încât să ne distrugă cele mai intime resorturi ale coeziunii naționale? Să fie politicienii atât de rupți de interesele naționale încât să provoace dezbinare între români?