Colibri

Los Angeles 1999 În amintirea unei seri de sfârșit de Mai și de Mileniu, undeva pe malul Pacificului. Duminică, mi-am revăzut tinerețea uitată, în timp ce lacrimile mi se rostogoleau nestăvilite din colțurile ochilor, iar geamătul înăbușit îmi strivea pieptul. Colibriul fermecat al lui Pittiș a produs miracolul aceastei dulci-amare trimiteri în timp. Oare după câti ani i-am revăzut pe trubadurii tinereței mele tocmai pe un tărâm ce nici nu știam cum să-l visez? Și alături, la cei 19 ani, Vlad, feciorul meu, în picioare ca și ceilalți adolescenți, rostind fiecare cuvânt, fredonând, cântând, vibrând, completa un cerc al vieții. Atmosfera fierbinte a concertelor date de Phoenix, Roșu și Negru, Mondial, Olimpic, dintr-o altă viață petrecută undeva pe malurile Dâmboviței, s-a regăsit pentru o seară, aici, la Pacific. Eram doua generații plimbându-ne printr-un București știut de unii doar prin amintirea sângelui, dar răspunzând pătimaș, acelei chemări a pământului care te face să revii mereu și mereu la obârșie. Am luat-o pe: Popa Nan, o stradă-n spre Hala Traian De la Foișor până-n Piața Vitan Ne-am abătut apoi pentru o cafea turcească la Hanul lui Manuc și pe la Lăptăria lui Enache. Trăiam diferit această peregrinare, noi cu suflete topite în lacrimile dulcilor amintiri, ei, tinerii cu imaginație și plăcere pentru aventura întrezărită în acele chemări neștiute încă. Colibriul cânta, cânta. Cânta cu privirea întoarsă spre primăvara vieții plină de idealuri: O cameră micuță, dar de prieteni plină, Ce-aveau și foc în suflet și-n ochi aveau lumină, Idei musteau în aer, să stai și să tot stai Și asta a fost totul în acea zi de Mai…… […..] S-au dus ai mei prieteni, s-a dus și acea clipa, Mai zboară fiecare bătând dintr-o aripă, Trăiesc, mai râd, fac glume, sunt sănătoși, dar, vai, Acum nimic nu este ca-n acea zi de Mai…. Cânta cu spaimă, semnul sfârșitului: Ai frunză galbenă Ceas desfrunzit De ce vrei tu să cred Că toamna a și venit. Ieri iubita mi-a spus târziu: Vezi tu codrul cel veșnic viu, Vara noastră se va sfârși Când galben de tot va fi. Ai frunză galbenă, Ai glasul tău, Ai frunză galbenă Ca visul rău. Pentru galbenul ei noroc Nu văzu pe pământ alt loc Decât inima mea râzând Și-n ea mă lovi căzând. Cânta viața cu ce are bun, cu ce are trist. Spectacolul era pe terminate. Mă revedeam în ultima zi de vacanță la Mamaia, într-un sfârșit de Septembrie cu soarele abia încălzind plaja pustie, cu liniște, prea multă liniște. Da, fierbințeala verii, culoarea, veselia, vacanța, nebunia s-au dus. E timpul să redevin eu, cel de acum, să-mi ascund trăirile, să le stăpânesc, să las la o parte nostalgia, poezia. Doar seara, câteodată când mă știu singur, am voie să-mi amintesc, să…… Și totuși, miracolul a continuat. Colibriul a mai cântat odată. A cântat pentru viață, pentru lumină, pentru dragoste, predând ștafeta celor care, asemeni lui Vlad, abia acum își încep urcușul: Salutați acest freamăt Al verbului a fi, Trece tramvaiul poeziei Din zori de zi. Încercați să nu-l pierdeți Și drumul e deschis Și prea grăbiți, nu uitați legile dragostei Ce dau valoare oricărui vis.